Dragoș Pâslaru s-a născut în 1 iulie 1951. Joacă în 20 filem, dar decide să lase cinematografia și să intre la mănăstire.
Înmtr-un interviu pentru evz,ro el descrie experiența care l-a făcut să se călugărească
„Nu m-au bătut minerii, m-au torturat! Fusesem în Piața Universității… Acolo mă limpezisem, cunoscusem oameni care erau și sunt stâlpi ai societății! Cu puțin timp înainte, Marian Munteanu mi-a zis că eram urmăriți și condamnați la moarte! Cine putea asta pe atunci?
Au vrut să mă omoare. M-au lovit cu o bâtă cu țepi ascuțiți la cap!”, povestește Părintele Valerian, fost Dragoș Pâslaru. „Am căzut, dar vedeam de deasupra. Sufletul meu a strigat: «Am murit! În sfârșit, am murit!». Am fost foarte fericit. N-am mai întâlnit starea aia!
M-au tot lovit și nu muream… Acum ceva vreme m-am trezit la Frăsinei cu doi procurori. Vroiau să mă facă să intru în proces împotriva lui Iliescu.
Eu le-am spus că nu mai am nimic, cu nimeni! Și ei mi-au zis că am fost torturat de maiorul, pe atunci, Truțulescu. Am auzit că a ajuns la pușcărie!”.
Citește și: Piersic, întâlnire cu mare sa iubire de acum 40 de ani, Anna Szeleș. „Este artista sufletului meu”
A fost Alioșa Karamazov
Publicația Yorik publică un interviu pe când Valerian Pâslaru era actor. El spunea: „Din păcate pentru noi, această meserie cuprinde mai mult eșecuri decât reușite. Și cred că e normal să fie așa, mai mult decât normal, e adevărat să fie așa. Altfel, ar putea însemna că ne-am „instala“ în perfecțiune. Iar perfecțiunea e, într-un fel, un lucru monstruos. Poți lupta să-l obții, îl poți atinge uneori, dar ar fi neomenesc să poți rămâne mereu „în“ el.
Citește și: FOTO Frumoasa din „Haiducii lui Șaptecai” și B.D. renunță la film în plină glorie. Pleacă din țară
La fel cum nu poți trăi mereu în tensiune.
Dar, de fapt, în legătură cu asta, în meseria noastră există un paradox, unul mai mult. Teribilă și istovitoare aici nu e tensiunea pe care ți-o cere pătrunderea în personaj și în lumea lui, ăsta e un lucru minunat și miraculos, de care au parte foarte puțini oameni: să faci să trăiască, să existe ceva ce nu există, și să-i faci pe alții să creadă în această existență.
Nu, teribil este ce se întâmplă pe urmă, după spectacol, când, după ce ai fost Alioșa Karamazov, trebuie să te întorci la lumea reală, care, oricât de minunată, te scoate din lumea mirifică a artei.”
El credea în rolul formator al actorului
„Încă dinainte să intru la Institut aveam mulți prieteni actori la teatrul din Brașov, orașul meu, și le-am putut privi munca de aproape și „din culise“, așa că prea multe iluzii nu aveam… Dacă s-a întâmplat cu mine ceva de genul ăsta e că acum sunt mai trist.
Și știi de ce? Pentru că înainte, când eram eu mic și mult mai mare, exista un respect extraordinar pentru actorul-artist. Când apărea un actor pe stradă, toți îl salutau, îi făceau loc să treacă… Eu am și acum reacția asta. Am petrecut câteva seri alături de Gheorghe Dinică și nu îndrăzneam să mă apropii de el, să-l întreb ce-aș fi vrut… Ne povestea George Constantin că venea odată cu trenul de la o filmare și un tip s-a apropiat de el, l-a apucat de barbă și i-a zis: „Bă, cascadorule!“…
Sigur, era foarte multă dragoste și foarte multă admirație în gestul ăsta, dar… Cred că mulți oameni nu-și dau seama cât de important este de fapt un actor și ce înseamnă într-adevăr teatrul în viața lor. Iar cei care își dau seama de asta, dar îi împiedică pe ceilalți s-o înțeleagă, probabil dintr-o spaimă inutilă, nu fac decât să se autoizoleze de marea masă și să devină, mai devreme sau mai târziu, ei înșiși personaje de teatru. Așa că, vor-nu vor, tot în teatru or să sfârșească. Asta e marea forță a teatrului, de-asta continuă el să existe, de milenii…”, spunea în același interviu.
Convorbirea a fost realizată de Anca Bucurescu și publicată cu titlul „Dragoș Pâslaru: În primul rând, actorul e un om ca toți ceilalți…“ în numărul 4 din aprilie 1988 al revistei Teatrul.
Fotografiile sunt din Arhiva Studiourile Buftea
Momentul chemării bisericești
A protestat în Piaţa Universităţii şi a fost crunt bătut de mineri, care l-au recunoscut pe acesta după fotografia amintită. În urma bătăilor suferite, în dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, Dragoş Pâslaru a intrat în comă, vreme de câteva zile el luptându-se cu moartea, pe patul Spitalului de Urgenţă din Bucureşti.
Fiind numit „erou” de către un reporter, actorul român a spus: „Erou, eu?! Adevăraţii eroi sunt doar cei de sub iarbă.” După ce şi-a revenit din comă, ieşind din spital, tânărul a simţit chemarea înaltă a unei trăiri monahale.
În anul 1990, la vârsta de 39 de ani, Dragoş Pâslaru merge la Mănăstirea Frăsinei, cunoscută drept Athosul românesc, din pricina regimului ei aspru de vieţuire, asemănător cu cel de pe Sfântul Munte.
Când autorităţile i-au cerut noului vieţuitor de la Frăsinei să le spună tot ce ştie despre evenimentele din iunie 1990, în vederea tragerii la răspundere a celor care l-au maltratat, acesta a spus: „Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot, spune opinianationala
A mai jucat până în 1999 când s-a retras la mănăstire.
S-a călugărit, în anul 1999, la Mănăstirea Frăsinei, din județul Vâlcea, devenind fratele Vasile. Ulterior, a devenit ieromonah cu numele de părintele Valerian. În prezent viețuiește la mănăstirea Pătrunsa.
În cadrul mănăstirii, fratele Valerian a lucrat la sectorul zootehnic, apoi ca bucătar, iar în ultima vreme a devenit șeful cancelariei Mănăstirii Frăsinei.
Într-un interviu luat de Mihnea Petru Pârvu, fostul actor spune că i-a plăcut viața: „Eram un năuc! Un hăbăuc! O creație a regimului. Șansa a fost că familia a fost religioasă.
M-am împărtășit până în clasa I. Bunicul, preot, a ridicat opt biserici și a fost deținut politic la Gherla, iar pe tata l-au dat afară din Armată”. Recunoaște că în tinerețe a fost un boem cu tot ce înseamnă asta. „Gheorghe Dinică zicea: «Joci cam puțin!». Că cei care jucau mult la teatru n-aveau timp de boemie”. Când vine vorba de băutură, râde: „Eram spre competență…”.
Câteva repere
După ce îşi termină studiile, ajunge actor pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti. În urma căsătoriei cu o scenografă, va avea un fiu. Filmele care l-au făcut cunoscut sunt următoarele: O lacrimă de fată (1980); Pruncul, petrolul şi ardelenii (1981); Secvenţe (1982); Singur de cart (1983); Ochi de urs (1983); Întoarcerea din iad (1983); Umbrele soarelui (1986); Drumeţ în calea lupilor (1988); Şobolanii roşii (1990); A unsprezecea poruncă (1991); Balanţa (1992); O vară de neuitat (1994); Domnişoara Christina (1996); Capul de zimbru (1996) şi Femeia în roşu (1997).
