Psihiatrul Diaconu, despre copilul sechestrat de propriul tată. ”Următoarele ore vor fi hotărâtoare”

Autoritățile, de pe la prânz, au ajuns la locuința acestuia și negociază.

 

Ce-ar fi trebuit să fie o operațiune scurtă, discretă, fără presă (dacă se poate), se transformă – de la o oră la alta – într-un scenariu foarte complicat.

 

Spre seară a apărut informația (de ce-ar fi fost deferită presei?) că forțele de intervenție au adus inclusiv un lunetist.

Un lunetist.

 

 

Îi cunosc pe negociatorii aduși la fața locului, sunt niște oameni foarte bine instruiți. În mod normal ar trebui ca, după ore de agonie și tensiune nervoasă maximă, lucrurile să se termine cu bine.

 

Doar că niciodată nu știi, de fapt, de cât de mare e rezerva de irațional, pesimism și impulsiv-agresivitate a unui făptaș pe măsură ce își devoalează planul, acțiunile și intenția finală.

 

Pentru că – probabil – vor vorbi pe tema asta mulți comentatori, între care unii cu grade mai mici sau mai mari de naivitate sau inepție, rezum în următoarele care sunt scopurile primordiale ale negocierii cu o persoană care fie se amenință pe sine, fie pe altă persoană, cu agresiune, recte cineva care ia unul sau mai mulți ostatici”, a scris psihiatrul Gabriel Diaconu pe Facebook.

 

Specialistul a explicat în ce constă negocierea în astfel de cazuri.

 

”Primul palier, și cel mai important, este deschiderea unui canal de comunicare liber bijectiv, adică la ambele capete. Fără acest canal nu poate avea loc negocierea. Aici intervine formarea negociatorului, mijloacele lui de-a deschide acest canal, de-al păstra, și prin care cultivă nu doar conversația cu făptașul, dar și încrederea acestuia.

 

În al doilea rând, odată deschis canalul, e egalmente crucial ca negociatorul și făptașul împreună să dea răspuns la întrebarea: ”care sunt solicitările?”.

 

Situațiile pot fi imens diverse, de la persoane care au un mesaj de transmis, manifeste, ideologie, doctrină, până la situații – precum cea de acum de la Ilfov – unde violența domestică și derivatele ei se termină într-o cupletă ”homicid/suicid” unde, de fapt, dorința persoanei e de-a-și lua zilele de-o manieră dacă se poate publică, dacă se poate cu mesaj.

 

 

Uneori oamenii fac lucruri fără să știe exact, și până la capăt, de ce le fac. Și asta pentru că nu testează foarte bine realitatea. Uneori e pentru că au psihopatologie pre-existentă, alta e în contextul consumului de substanțe. Finalmente, există pericolul – secundar – al situației de tip ”stand-off” ca, parte a negocierii, persoana să nu mai testeze foarte bine realitatea.

 

E un al treilea deziderat de obținut și păstrat de către negociatori, anume testarea realității de către agresor în raport cu negociatorul” a mai precizat medicul psihiatru.

Un astfel de agresor are nevoie de o garanție că el nu va păți nimic. Este vorba despre ostatic. Acesta devine arma lui anti-șantaj. 

 

”Siguranța ostaticului și dovezi ale faptului că este viu și nevătămat vin pe al patrulea loc. Ai zice că trebuie să fie acolo sus, pe podium, dar adevărul e că – inițial – pentru demararea oricărei solicitări, pentru negocierea pe care o duce agresorul, are nevoie de ostatic.

 

 

Drept urmare chiar dacă îl vătămează, sau îl amenință, îl va păstra în relativă siguranță pentru că e – de fapt – arma lui de asalt psihologic și de șantaj.

 

În timp ce primul eșalon discută și ranforsează comunicarea cu făptașul, al doilea eșalon de negociatori-psihologi reconstruiesc identitatea, biografia și trăsăturile acestuia.

 

Din câte știm e vorba de o persoană cu antecedente penale, consumator de alcool (posibil alte substanțe), porniri violente și care, înainte de-a își sechestra copilul, și-a bătut și alungat soția.

 

Avem, deci, un declanșator proximal, dar și elementele unui scenariu dezorganizat prin care a ajuns, și s-a ajuns, aici.

 

Nu e nici pe departe o răpire planificată, sau un scenariu în care omul să știe exact ce o să ceară, ce-ar putea să obțină. Dar e o persoană care știe că încalcă legea, și e dispus (nu doar predispus) să facă asta”, a mai explicat medicul psihiatru.

Moartea alături de copil este, în mintea unor astfel de agresori o legătură permanentă cu acesta. Nimic nu-i mai poate despărți, nici chiar mama lui. 

 

”Ce-a declarat, până acum, făptașul că vrea să facă? Să omoare, și să se omoare.

 

Filicidul cu suicid e o situație cu o anumită geometrie. De obicei persoana caută – de fapt – doar să se sinucidă, dar în demersul lui intervin motoare narcisice și formularea psihotică a atașamentului.

 

Moartea devine acel ”lipici” fuzional prin care părinte și copil sunt uniți pe veci. Aici e fantezia primită a agresorului, că odată muriți nu se vor mai despărți niciodată.

 

Având asta în minte, negociatorii îi vor valida sentimentele de apartenență, îi vor spune că e un părinte bun și că e o situație din care poate ieși onorabil.

 

 

E foarte important, pe măsură ce decurge negocierea, să-i păstrezi omului speranța că există o alternativă viabilă la planul lui morbid.

 

Și nu doar să-i hrănești speranța, dar - treptat – să pui acolo obiecte pragmatice, plan, metodă și colaborare.

 

Între negociator și agresor se formează o legătură care – dacă negocierea are succes – va duce inițial la de-escaladare, și apoi la soluționarea impasului pe cale non-violentă”, a mai precizat psihiatrul.

Dar pe măsură ce orele trec, negocierea devine tot mai grea. Agresorul este tot mai obosit și va vrea până la final să termine această situația, în orice sens. 

 

Aici depinde de strategia negociatorilor.

 

”Deocamdată echipa de psihologi a reușit să temporizeze acțiunea, deși timpul inițial câștigat de ei, după pasajul celor 24 de ore, ar putea să devină o apăsare.

 

În negocierile lungi oboseala, claustrația, prezența permanentă a forțelor de ordine afară, lipsa de libertatea relativă devin stressori proximali adiționali pentru făptaș și pot, la un moment de nerăbdare sau epuizarea resursei conversaționale să precipite un pasaj la act.

 

Coordonarea e cheia. În meta-analize făcute anterior pe negocieri în scenarii similare principalul element de eșec a fost lipsa piramidei clare de autoritate la intervenție, neînțelegerea dintre negociatori și echipele speciale de intervenție, dar și ingerința ”politică” de la nivelul comandamentului polițienesc.

 

Nucleul diferenței e că, pentru negociatori, succes înseamnă să nu fie nimeni rănit iar situația să aibă o finalitate pașnică.

 

Pentru echipele de intervenție siguranța agresorului nu e primară, doar siguranța victimei. Dacă pot proteja victimei, n-au să ezite să-i facă rău agresorului.

 

Finalmente, pentru comandament dorința e să se rezolve oricum, numai să se rezolve.

 

Următoarele ore vor fi, treptat, hotărâtoare. Dacă oricare dintre cele spuse mai sus nu a fost deja clarificată, cimentată și aplicată, s-ar putea că această situație să aibă un final nefast. E o miză pe care o înțeleg toți profesioniștii deplasați acolo.

 

Nu o singură dată am interacționat cu ei. Și sunt oameni de toată isprava.

 

Eu unul le țin pumnii. Au o meserie grea, dar sunt căliți, au formări internaționale și sunt oameni obișnuiți să dialogheze cu persoane aflate la limita dintre lumi”, a mai precizat psihiatrul gabriel Diaconu pe pagina sa.

 

Negociatorii de la IGPR sunt în legătură cu bărbatul care și-a sechestrat copilul de mai bine de 17 ore. Acesta a menințat că se omoară împreună cu fetița sa în vârstă de cinci ani.