Oamenii așteaptă timp îndelungat în fața clădirii pentru a prinde o masă! Sorina a trăit și Revoluția din 1989 la Cluj, a văzut și Revoluția Demnității din 2013 – 2014 la Kiev și a trăit și războiul declanșat de Putin în 24 februarie 2022.
Sorina Seitveliiev
Newsweek România: Suntem în centrul Kievului, la restaurantul Musafir. Ce este cu acest restaurant?
Sorina Seitveliiev: Mă numesc Sorina, sunt româncă din Cluj și m-am căsătorit cu Kemal care este tătar din Crimeea și are cetățenie ucraineană. Este născut în Uzbekistan, venit înapoi cu familia după deportare (tătarii au fost deportați forțat din Crimeea în perioada sovietică) de 3 ori.
Deportarea de după Al Doilea Război Mondial...
Da, a fost o deportare în 1944, când, într-o zi, au deportat toți tătarii din Crimeea. I-au răspândit prin toată zona aceea central asiatică, Uzbekistan, Turkmenistan, Kîrghistan.
Dar tătarii având în sângele lor Crimeea, au încercat să se întoarcă. Și părinții lui s-au întors de două ori. Nu aveau voie să lucreze în Crimeea, nu aveau voie să facă nimic. Să cumpere proprietăți, să vândă, absolut nimic. Și i-au deportat din nou. Abia în 1985 au avut voie să vină înapoi, să cumpere pământ, case, dar, și așa, nimeni nu voia să le vândă.
Dacă voiau să se reîntoarcă în Crimeea, nu aveau dreptul să cumpere proprietăți.
Da. Ne-am întâlnit la Varșovia, la studii, la masterat, după care fiecare și-a făcut studiile mai departe, el la Cambridge-ul american, eu la
Cambridge-ul englezesc și pe urmă ne-am căsătorit și ne-am continuat viața împreună.
Dacă până la 23 de ani nu am ieșit din România, după aceea mi-am petrecut cea mai mare parte în străinătate. Am făcut înconjurul Mării Negre, care este leagănul familiei noastre.
Într-un final, ne-am hotărât să ne stabilim la Kiev pentru că era cumva la mijlocul distanței între familiile noastre, eu fiind la Cluj, iar familia soțului în Bakhchysarai (Crimeea).
Familia soțului este mare în sensul că sunt 3 frați și părinții au, de asemenea, mulți frați. Dar ce m-a impresionat la tătarii din Crimeea a fost în special importanța pe care o are familia în societate. Și suportul de care se bucură. Și atenția.
Auzi mult mai puține bârfe și vezi mai mult suport și mai multă înțelegere.
Probabil și istoria i-a forțat să aibă legături mai strânse.
Ne-am mutat la Kiev în vara lui 2013, iar în noiembrie acel an a început Maidanul. Singura mea experiență anterioară cu protestele de genul ăsta a fost în Piața Universității din Cluj.
Eram destul de mică și nu a fost ceea ce a reprezentat Piața Universității din București. Dar m-a impresionat foarte tare. În Piața Maidan era o mulțime cum ar fi Liga Studenților.
Și-au instalat minimul de echipament ca să se poată auzi în jurul statuii din Piața Maidan iar vorbitorii spuneau pur și simplă că „vrem în Europa. Nu vrem să abandonăm visul ăsta al nostru. Ar fi nedrept“.
Pe atunci, restaurantul încă nu exista. Vinerea mergeam acolo cu copiii. Era o atmosferă super. Așa o atmosferă de solidaritate! Erau -10, -15 grade, dacă nu -20 C. A fost una dintre cele mai friguroase ierni.
Două săptămâni la rând au fost temperaturi mai joase de -20 C. Și veneau oameni cu termosul de ceai și cu pahare de unică folosință și dădeau celorlalți.
În Piața Maidan
oamenii spuneau
că „vor în Europa
și că nu vor să
abandoneze acest vis“
Băiatul nostru mai mic avea obiceiul ăsta că fugea și dispărea. Și în mulțimea aia se auzea: „Este aici!“. Genul ăsta de atmosferă de solidaritate cu omul pe care nu l-ai văzut niciodată în viața ta.
Și oamenii erau atenți unii cu ceilalți.
Extraordinar de atenți. Era o atmosferă extraordinară. În vinerea de dinainte de 1 decembrie am venit în piață și când am văzut câtă poliție era...
Spre finalul zilei tinerii s-au hotărât să strângă aparatura audio și să plece, fiind și foarte frig. Strângeau echipamentul și atunci am văzut cum începe să vină și să tropăie miliția.
Forțele de ordine erau de 2-3 ori mai numeroase decât protestatarii. Atunci i-am zis lui Kemal: „Noi trebuie să plecăm“! Am câteva imagini de la Revoluția din 1989, cum își puneau soldații baionetele pe puști. Genul ăsta de atitudine foarte agresivă aveau și milițienii.
Nu veniseră acolo ca să fie totul în ordine. Atunci ne-am luat copiii și am plecat. Nu ne uităm la televizor și nu eram la curent cu știrile. A doua zi dimineață, când am intrat pe bulevardul principal care vine spre centru, erau două benzi ocupate de oameni care mărșăluiau înspre centru.
Nu era destul metroul ca să-i ducă pe toți. Peste noapte soldații intraseră în Maidan și bătuseră cu o cruzime incredibilă studenții care erau acolo și au omorât o fată, o studentă.
Publicul a reacționat așa de prompt, că a doua zi dimineață noi am văzut marșul acesta incredibil. Din toate zonele Kievului veneau oamenii. Și atunci s-a ocupat tot bulevardul Khreschatyk și Piața Maidan.
A fost o reacție super spontană la o intervenție a autorităților complet neechilibrată și neprovocată. De acolo a început Revoluția Demnității. Așa am intrat noi în atmosfera Kievului în 2013.
Restaurantul este adesea plin de clienți
Fratele soțului avea restaurant în Bakhchysarai. Au deschis acolo, am participat și noi, și soțul, deci într-adevăr a fost un efort de familie. Este un business de familie.
Când am ajuns aici ne-am dat seama că bucătăria tătărească e foarte slab reprezentată și că este o nișă care se cere a fi dezvoltată aici. Așa că am început să căutăm spațiu. Era imediat după revoluție, într-o perioadă foarte ciudată, în care nu investești, nu deschizi.
În momente tulburi, afacerile sunt mai precaute.
Da, plus că toată zona de centru se închisese din cauza tensiunilor. Era controlată de poliție.
Uneori și în perioade tulburi sunt oameni curajoși care încep afaceri.
Am găsit un spațiu. Eram nesiguri. Nu știam: o să prindă, n-o să prindă? Una e când te duci în vacanță la restaurant și stai acolo 3-4 ore și altceva e într-un oraș unde ai pauza de masă și cina.
În pauza de masă, într-o jumătate de oră trebuie să mănânci. Trebuie să fie și rapid dar și gustos și nici nu foarte scump. Cam acesta este conceptul nostru, de „fast casual“. E cu o bucătărie etno.
Rețetele noastre sunt luate de acasă. Efectiv cum găteau bunicile. Noi am preluat rețetele de la restaurantul din Bakhchysarai care a fost de succes. Era cel mai bun din Crimeea pe Tripadvisor.
Nimeni nu se
aștepta la așa
cruzime și la
așa barbarie și
banditism din
partea rușilor
Am adus câțiva bucătari, câteva chelnerițe și am început să lucrăm. Am selectat o echipă cu care am deschis, dintre care mai avem încă angajați. Și am deschis în 2015.
Am avut un succes neașteptat. Ne-a ajutat simpatia de la acel moment față de tot ceea ce era tătăresc. Pusesem pe pereți până am renovat niște ornamente tătărești.
Toată lumea se uita și se întreba oare ce o să fie acolo? În prima lună foarte multă lume intra și se uita să vadă ce va fi acolo. Cred că mulți s-au reîntors. Am avut parte de foarte mult sprijin și înțelegere. Avem chiar și un fan club.
Când primim pe site observații mai răutăcioase întotdeauna avem apărători. Sunt foarte mulți care atunci când întâmpină ceva probleme sau nu le place ceva pur și simplu ne scriu un e-mail. Nu pe Facebook ca să fie public.
Nu ca să lezeze imaginea.
Da, foarte impresionant și foarte de ajutor pentru că atunci știi ce să schimbi. Relația dintre Ucraina și România este deocamdată zero. Eu sunt mult mai exotică aici decât americanii, decât englezii, decât orice altă nație. Nu se știe absolut nimic despre România exact la fel cum noi nu știm nimic despre Ucraina.
În București au fost create școli.
Și în Cluj. Lipsa aceasta de cunoaștere este o moștenire sovietică. Lumea sovietică nu era una a prieteniei, a recunoașterii, a respectului, nici vorbă. Erau rușii și ceilalți care nu aveau nicio importanță.
Rușii dominanți și ceilalți pe care încercau să îi țină ca pe niște vasali.
Asta era exact la opusul valorilor europene. Celălalt chiar nu contează, nici nu merită să îl cunoști. N-ai de ce să îl cunoști. Erau stereotipuri după care se ascundea cunoașterea României.
Acum e prima dată când cineva care mă vede zice admirativ, cu zâmbet, cumva plăcut impresionată: „O, ești din România?“.
Cum ai resimțit începerea acestui război ?
De la sfârșitul anului 2021 am avut anticipări iar asta ne-a ajutat foarte mult. Pentru că dacă s-ar fi întâmplat fără niciun fel de pregătire ar fi fost îngrozitor. Așa, cât de cât, oamenii se așteptau.
Am avut discuții. Cum o să reacționăm? Ce ar trebui să facem? Am avut vreo două ședințe cu managerii în care am încercat să văd dacă se întâmplă „de neîntâmplatul“, ce facem?
Și atunci am zis: păi ne retragem în pivniță, strângem ce putem strânge, ne adăpostim, adăpostim pe cine putem. Ce poți să faci? Era extrem de neverosimil că se va întâmpla și nu prea ai ce să faci.
Motiv tradițional tătăresc expus pe pereții restaurantului
Ne-am speriat îngrozitor și în momentul în care am auzit de la o rudă că Kievul va fi luat în 48 de ore. Atunci am decis să plecăm. Ocupația Crimeii care a decurs fără vărsare de sânge te făcea să te gândești că ok, rușii o să vină, o să fie supernașpa, că nu are cum să fie ok. Dar nimeni nu se aștepta la așa cruzime și la așa barbarie și banditism.
E șocant de câte ori te gândești. Nu te poți obișnui cu gândul ăsta. Când am văzut în Maidan toate tancurile și mormanele acelea rusești de fier expuse care au fost trimise să ne omoare pe noi. E incredibil.
Acum se spune adevărul despre toate lucrurile întâmplate în istorie. Nu ar fi fost greu de prevăzut așa ceva. Dar suntem în anii 2020 și este greu de conceput.
În 24 februarie seara ne-am urcat în mașină și am plecat. În 24 februarie am măsurat pe ceas: am făcut 3.000 de pași în casă și nu știu ce am făcut. Te întrebi ce să faci?
Totuși aici este toată viața noastră. Și mie mi-a fost mult mai ușor de plecat decât altora, având familie în România. Pentru noi a pleca nu era ceva de nevăzut.
Dar nu pot să îmi închipui cum au plecat atâtea familii fără absolut nimica. Când am plecat era totul blocat. Am plecat împreună cu alte trei mașini cu rudele noastre care erau cu foarte mulți copii. Noi am trimis în 18 februarie copiii împreună cu bunicii în Turcia, la rude.
Ca o măsură preventivă.
Da. Au continuat școala online copiii. Nu a fost ușor. Am făcut aproximativ 30 de ore până la Cernăuți. Un drum care, de obicei, se face în 8 ore.
Înțeleg că erau coloane nesfârșite de mașini.
Autostrada de ieșire dinspre Kiev spre vest era blocată și exact în seara aceea a fost bombardată. Acolo au fost și bătălii. A intrat armata rusă, era o zonă în care clar nu aveai ce căuta.
Mai este o ieșire care este prin Irpin – Bucea, dar acolo au fost lupte. Se mergea în sudul Kievului, iar spoi din sud spre vest. Am mers pe drumuri prin care nu am fost niciodată.
GPS-ul nu funcționa, a fost oprit pentru ca armata rusă să nu-l poată folosi. Și era totul blocat, toate mașinile erau pe drum, toată lumea încerca să fugă. Prima dată ne-am oprit la Cernăuți să vedem ce se întâmplă.
Cumva nu voiam să plecăm. Eram cu soțul, cumnatul și cumnata. Bărbații ne-au pus pe noi în mașină să trecem granița iar ei s-au întors la Kiev cu trenul. Erau singuri în tren!
Toată lumea venea dinspre Kiev iar ei s-au întors înapoi.
Dar nu au putut să stea în casa din Kiev pentru că se auzeau bombardamentele în așa hal că nu se putea sta. Casa este la 5 kilometri de Irpin și la un kilometru de Bucea. Au venit în pivnița restaurantului.
Irpin este o localitate care a fost puternic bombardată. Podul de acolo era esențial pentru armata rusă: era nevoie să-l păstreze intact pentru a avansa cu tancurile spre Kiev. Însă acel pod a fost distrus de către un militar ucrainean.
