Eliza Petrăchescu a iubit teatrul. A jucat timp de 40 de ani pe scena Teatrului Național din Iași şi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Activitatea ei ca actriţă s-a concretizat în roluri foarte diverse, complexe, care au rămas în amintirea spectatorilor.
A iubit arta teatrului de mic copil
Eliza Petrăchescu (1911-1977) a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Iași și a fost eleva preferată a actriţei Agatha Bârsescu. Din 1929 până în 1941 a jucat în peste 40 de roluri pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Totul i se datorează regizorului Ion Sava, cel care a descoperit-o.
Avea 15 ani, terminase şcoala la Sibiu, când tatăl ei a hotărât să meargă la Iaşi la nişte rude ca să-şi continuie studiile. Bucureştiul, în viziunea lui, era oraş famat. Marea actriţă Agatha Bârsescu o găzduieşte din milă în căminul Conservatorului.
Citește și: Artist român de geniu, pictează paralizat cu pensula legată de mână. E la pat când îl arestează
„Într-o zi m-am dus la o expoziţie de caricaturi. Un domn a venit la mine şi mi-a spus: «nu vrei să te faci actriţă? Am nevoie de dumneata într-o piesă.» Era Ion Sava. Aşa am intrat la Conservator şi la Teatru deodată. Jucam şi învăţam, făceam figuraţie, orice.
Era foarte deştept acest Ion Sava şi un spirit îndrăzneţ. Şi un mare regizor. Ştiţi că el a fost primul regizor care a înlocuit umbra lui «Hamlet» cu un ecran?
Cred că i-a venit ideea asta că umbra aia numai necazuri ne făcea. Oricum, Sava avea o viziune modernă asupra teatrului. Tot el a pus un «Macbeth» cu măşti. Şi ce om! Avea o familie mare, necazuri, era bolnav, dar în fiecare seară venea la teatru. Ştia că actorul e obraznic şi mai strică. După ce a trecut de prima emoţie, mai pune de la el text, mai râde în scenă…” spunea actrița potrivit Ziarul Metropolis.
Avea o expresivitate deosebită
În 1941, Ion Sava o recomandă pe actriță lui Liviu Rebreanu, care era directorul Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București. S-a transferat în capitală. Avea deja succes la Iaşi, era recunoscută ca tragediană când s-a mutat la Teatrul Naţional. N. Carandino scria în revista Teatrul (nr. 3/1977):
„Ion Sava şi mai ales Aurel Maican ne vorbeau deja despre această elevă a Agathei Bârsescu, deopotrivă de strălucită în repertoriul clasic şi cel modern […]. A intrat triumfal în istoria teatrului românesc o dată cu premiera «Copiilor pământului» de Andrei Corteanu.”
A urmat o serie de roluri. La mare distanţă în timp, şi-a făcut debutul în televiziune. Ceea ce era deosebit în realizarea ei era expresivitatea, o expresivitate necăutată, neurmărită cu tot dinadinsul, care supradimensiona firescul. În arta ei de a juca ştia să folosească gestul şi pauza indiferent dacă avea largi posibilităţi de evoluţie scenică sau, pur şi simplu, personajul trebuia să stea ţintuit în fotoliu minute în şir.
Până la cutremurul din 1977, când a decedat în propria casă, a locuit în blocul nr. 7 de pe strada Brezoianu, colţ cu strada Domniţa Anastasia. Urca strada Constantin Mille şi ajungea la Teatrul Mic, unde juca. Acceptase, după 12 ani, la invitaţia regizorului Dinu Cernescu, să joace iar în teatru. Ajungea la cabină înainte cu două ore de începerea spectactacolului. A jucat alături de Vraca, Mihai Popescu, Valeria Seciu, Emil Botta, Rodica Tapalagă, Carmen Stănescu, George Dinică, Victor Rebengiuc, mai scrie Ziarul Metropolis.
Actrița care se temea de moarte, a murit în cutremurul din 1977
Din păcate, Eliza Petrăchescu avea să-și găsească sfârșitul în acea zi fatidică de 4 martie 1977. Blocul Belvedere, cel în care locuia la etajul al șaptelea, prăbușindu-se total.
Cutremurul a luat atunci viețile multor oameni cunoscuți din România, printre care Toma Caragiu, Alexandru Bocăneț, Doina Badea, A. E. Baconsky, Alexandru Ivansiuc, Filofteia Lăcătușu, Mihai Gafița, Veronica Porumbacu sau Mihail Petroveanu.
Eva Sârbu, care i-a luat un ultim interviu pentru revista Cinema, cu puţin timp înainte de cutremurul din 4 martie 1977, îşi aminteşte:
„M-a invitat la ea acasă. Mă aştepta în holul blocului. Era foarte îngrijit îmbrăcată, fardată, cu ochelarii fumurii. Arăta mult mai tânără decât o văzusem în filme. Tot timpul cât am stat de vorbă, am încercat să trec de ochelarii negri, să-i descopăr expresivitatea ochilor, să ştiu cum priveşte.
Dedesubt, erau însă bătrâneţea şi boala… . Nu ştiam de unde să încep interviul. M-am uitat în jur: camera era de-o modestie jalnică. Era ca o cameră de hotel de categoria a II-a. Casa ei semăna cu ea: era expresia unei mari singurătăţi. Cineva îmi spusese că locuia acolo de când venise în tinereţe, în Bucureşti, de 37 de ani. Multe dintre fotografiile din tinereţe cu actriţe din generaţia ei, câte un partener: Vraca, Bălţăţeanu… Nicio poză cu familia.
Un studio de modă veche, o măsuţă, un radio, un televizor. Complexul ei era acela al unei femei nespectaculoase. Interioritatea ei dată de sentimentul că e urâtă, superioritatea – pentru că ştia precis că are valoare. Când am plecat se făcuse noapte, târziu. În 4 martie 1977 eram la Buftea.
Citește și: Dramele Didei Drăgan: A vrut să își ia viața de mai multe ori. Părăsită pentru o colegă de scenă
Mă rugase Bocăneţ să merg să văd ultimul lui film, «Gloria nu cântă». Când ne-am întors în oraş, Bocăneţ era grăbit să ajungă la Toma Caragiu. Aveau ceva de lucrat împreună la un scenariu… Eu m-am dus acasă, cu gândul să mă odihnesc şi să mă trezesc repede, să-i dau telefon domnnei Eliza, ca să-i arăt interviul. Când m-am trezit brusc era cutremur…”
