E o veche dezbatere filosofică aceea care încearcă să decidă dacă răutatea este înscrisă în ADN-ul individului sau dacă ea este dobândită pe parcursul vieţii.
Jean-Jacques Rousseau era convins că omul se naşte bun, dar că societatea îl corupe. Alţii dau vina pe educaţie, pe mediul familial sau pe diverse traume suferite la vârste fragede. Frustrarea, spun psihologii, este una din cauzele majore ale răutăţii.
N-ar trebui să ne surprindă puseurile de răutate de care ne lovim la tot pasul din moment ce putem vorbi, împreună cu Hannah Arendt, de banalitatea răului. Şi totuşi… Mă număr printre persoanele care redescoperă, zilnic, cu uimire şi crispare, infinitele resurse ale răutăţii.
Deşi evit, pe cât se poate, să vorbesc despre mine, voi face astăzi o excepţie şi voi arăta cum am simţit, pe propria-mi piele, efectele răutăţii. Nu e vorba de experienţe dramatice, slavă Domnului, dar situaţiile respective nu sunt mai puţin simptomatice.
Am publicat anul trecut în ziarul Le Figaro, în luna august, un articol în care vorbeam despre reprimarea manifestaţiei din 10 august, despre guvernarea pesedistă şi despre raportarea României la idealurile europene.
Citește comentariul integral al lui Alexandru Călinescu pe platforma de dezbateri Marginalia
