Îmi amintesc că, într-o seară, am mers într-o piațetă centrală, plină de tineri cu motorete. Mă uităm la ei cu interes și cu vădită admirație, așa că la un moment dat unul dintre ei m-a întrebat de unde sunt.
Când au auzit de România, dar mai ales că nu am mers niciodată pe motocicletă, au început să vocifereze în italiană, unul și-a scos casca și mi-a pus-o pe cap și altul mi-a spus să mă urc în spatele lui. Până să apuc eu să spun ceva, goneam deja cu viteză pe străduțele înguste din golful orașului Napoli.
Cum prindea o mică porțiune de linie dreaptă, ridica motoreta pe roata din spate. Atunci am realizat eu că nu leșin chiar atât de ușor. Când am coborât însă de pe motoretă, nu mai știam unde mă aflu și nici de ce. Trecusem însă un fel de test, pentru că toți păreau mai fericiți decât mine.
Plaja din Amalfi - Foto: Mugur Vărzariu
Nu am înțeles mai nimic din acea excursie. Am vizitat Pompei, Capri și îmi amintesc că m-am aventurat și până în port în Napoli. Am făcut-o însă cu timiditatea izvorâtă din complexul lagărului comunist în care trăisem primii 19 ani din viață. Mă bazăm doar pe educație pentru a face față avalanșei de informații care mă bombarda la fiecare pas. Nu reușeam încă să mă bucur pe deplin de estetic.
După 33 de ani
M-am reîntors după 33 de ani cu gândul să înțeleg mai bine frumusețile pe care le are de oferit această zonă care definește într-un fel spiritul italian. Reveneam pe coasta italiană după ce văzusem nenumărate țări, dar și Milano, Roma, Veneția sau Palermo. Într-un fel, farmecul acestui loc, la fel ca în Sicilia, este dat de amestecul în timp între culturile grecești, arabe și normande.
De la aeroport, am închiriat o mașină și prima oprire a fost în Pompei. M-a încercat un sentiment aparte să mă plimb pe străzile Pompeiului alături de fiul meu, acum cu doar doi ani mai mic decât eram eu în 1990. Ghidul privat a dat multă savoare acestei călătorii în timp și spațiu, care nu are cum să dureze mai puțin de 2 ore.
Oameni pe plaja Da Adolfo, unul dintre cele mai renumite restaurante de pe Coasta Amalfitană, în Positano - Foto: Mugur Vărzariu
Am continuat apoi către Sorrento, unde am ajuns foarte repede. Drumul șerpuitor pe întreaga coastă se potrivește cu istoria și legendele ce dau viață acestui loc. Am mai avut timp doar de o scurtă plimbare prin centru la apus.
Singurele planuri pe care ni le făcusem de acasă au fost să vizităm cu mașina câteva orășele de pe coastă și să mâncăm pește la Da Adolfo, un mic restaurant de lângă Positano. La restaurant am încercat de mai multe ori să sun, însă nu a răspuns nimeni. Am trimis și un email care a avut aceași soartă.
Sergio, patronul Da Adolfo, unul dintre cele mai renumite restaurante de pe coasta Amalfitană, alături de soția și fiica lui, în Positano - Foto: Mugur Vărzariu
În prima dimineață, conform planului, am plecat către Positano. Orășelul, numit după zeul grec Poseidon, cu aproximativ 4.000 de locuitori, îmbracă stâncile ce se ridică impunător deasupra micuțului golf așa cum strălucește un diamant pe mâna unei doamne elegante. După mai puțin de 2 ore, am continuat călătoria către Amalfi.
Dacă Positano este aproape în întregime la vedere, așezat în terase pe versanții munților Lattari, Amalfi, cu alei în stil maur albite de timp, este mai răsfirat, mai aerisit, în spatele unui zid ce desparte faleza scăldată de apele Mării Tyrrhenian de micul centru al orașului.
O masă la Da Adolfo
La întoarcere, gândul că nu reușesc să rezerv o masă la Da Adolfo nu îmi dădea pace. Am avut o idee, așa că m-am oprit din nou în Positano. După ce am parcat, m-am dus țintă până la Palazzo Murat, un hotel rupt parcă din poveștile Sheherezadei celor 1001 de nopți.
Rosa și Marilu se îngrijesc și azi de grădina hotelului în care cultivă lămâi și legume, o tradiție începută cândva de mama lor, doamna Carmela. Trecusem de două ori pe lângă el și de fiecare dată parcă mă chema să intru, însă fie că fotografiam, fie că mă grăbeam nu răspunsesem chemării.
Rosita întâmpină oaspeții hotelului Palazzo Murat în Positano - Foto: Mugur Vărzariu
Am cerut să fiu îndrumat către concierge. Așa am ajuns în față Rositei, o doamnă elegantă în deplină armonie cu locul în care se afla. Îi spun că încerc de mai bine de două săptămâni să rezerv o masă la Da Adolfo. Nu m-a lăsat să termin și a completat „și nu răspunde nimeni“. M-a privit pentru o clipă, în care am simțit că vede omul din mine, după care a pus mâna pe telefonul mobil și mi-a spus că încearcă.
Am luat contact cu mulți maeștri ai concierge-ului în hoteluri de prestigiu. Naturalețea cu care Rosita s-a oferit să ajute un simplu trecător m-a surprins, adăugând prin simplitate o noblețe aparte acestei meserii.
Bărci așteptând turiștii pentru transfer pe Coasta Amalfitană - Foto: Mugur Vărzariu
I-am răspuns că, indiferent de rezultat, consider și primesc acest moment că pe un dar, un exemplu de umanitate și compasiune. Sergio, patronul de la Da Adolfo, i-a răspuns imediat și a doua zi aveam rezervare la masă și șezlonguri pe plajă. Am întrebat-o dacă pot să răsplătesc cumva gestul și din nou m-a surprins spunând că plăcerea este de partea ei.
O perspectivă surprinzătoare a Coastei Amalfitane. Locul unde poți întâlni frumusețea de altădată
Am întrebat-o dacă pot măcar să îi prezint familia. S-a bucurat să îi vadă și în sfârșit ne-a cerut ceva: o îmbrățișare. A doua zi, la ora 10, printr-o mare de oameni, pe pontonul principal din Positano, așteptam să vină să ne ia bărcuța de la Da Adolfo. Pe micuța plajă Laurito este loc doar pentru un hotel și pentru restaurant. Ambele au în față câteva rânduri de șezlonguri. Pe plajă poți să ajungi coborând mai bine de 500 de scări abrupte sau cu bărcuța.
Pe plaja Da Adolfo - Foto: Mugur Vărzariu
Tatăl lui Sergio, Bella Adolfo, a fost primul care s-a gândit să aducă clienții la restaurant cu barca. Încă din barcă am înțeles de ce restaurantul Da Atolfo este un loc special. Într-o eră a consumerismului, într-un spațiu al opulenței, restaurantul Da Adolfo a reușit să își păstreze identitatea, să conserve locul așa cum era întreaga Coastă Amalfitană în anii ’60.
După ce am stat de vorbă cu Sergio, am înțeles că identitatea vizuală este aliniată cu prețurile și cu filozofia unei bucătării simple bazate pe ingrediente naturale de cea mai bună calitate. Pentru asta, în fiecare dimineață, Sergio merge personal și face cumpărăturile. Simplitatea este esența care definește această marcă.
O tânără pozează pentru prietena ei în Capri - Foto: Mugur Vărzariu
Da Adolfo este povestea unei mărci de succes de la care foarte multe companii ar avea de învățat.
Dacă simplitatea este esența, liniștea este experiența pe care o trăiești aici. Pe această plajă ești ferit de toate zgomotele cu care vrând-nevrând ne-am obișnuit în toate localurile. Fără muzică poți purta conversații în șoaptă sau poți lega conversații cu vecinii de masă.
Dacă mâncarea gătită cât mai simplu, cu ingrediente naturale este cea mai potrivită hrană pentru corp, priveliștea pe care ți-o oferă plaja este adevărata hrană pentru suflet.
Legende și istorie
În prim-plan, insula Sirenusas (Li Galli), în dreptul căreia, potrivit legendei, Ulysses este nevoit să se lege de catarg pentru a rezista cântecului sirenelor Leucosia, Partenope și Ligea.
Insula a fost în proprietatea lui Rudolf Nureyev până spre sfârșitul anilor ’80, când a fost achiziționată de un hotelier din Sorrento. Casa renovată care a aparținut cândva lui Nureyev este singura proprietate de pe insulă și poate fi închiriată cu aproximativ 200.000 euro pe săptămână. Și asta nu este o legendă.
Un grup de studenți americani pe vapor, după ce au vizitat Capri - Foto: Mugur Vărzariu
Puțin mai departe, o mică insulă a cărei formă amintește de o balenă. La orizont poți vedea Faraglioni din Capri.
Pe dreapta, unde Punta Campanella întâlnește apa, se văd și azi ruinele Templului Atenei. La o aruncătură de băț, găsești Villa Treville, casă pe care Franco Zeffirelli a cumpărat-o în 1969. Printre cei care au vizitat-o se numără Liza Minnelli și Elizabeth Taylor. Adolfo Bella a creat această oază de liniște și simplitate împreună cu soția sa Lucille, în 1966.
28 de ani mai târziu, când a venit momentul să se retragă, i-a lăsat pe cei trei copii Sergio, Melania și Daniele să aleagă ce vor să facă. Nu a fost deloc surprins când a aflat că Sergio a ales să îi calce pe urme. Sergio nu numai că i-a înțeles și apreciat filozofia, dar a și reușit să o continue. Nu a fost însă ușor. Fiul cel mare a lui Sergio deja se gândește să crească profitul.
La terasa unui restaurant din Napoli, o formație întreține atmosfera - Foto: Mugur Vărzariu
Pe Sergio, așa cum declară singur, nu îl definesc banii. A preluat și a continuat să ofere o experiență unică, timeless, într-un loc care s-a schimbat în permanentă și nu întotdeauna în bine. Asta l-a făcut special și în cele din urmă faimos.
Azi, brandul Da Adolfo este puternic pentru că Sergio a înțeles puterea sacrificiului. Sergio a înțeles inclusiv că simplul fapt că s-au născut în acel loc special este o binecuvântare dumnezeiască pe care trebuie să o răsplătească păstrând locul nealterat.
Dacă eram primar în Positano (sau orice altă autoritate pe Coasta Amalfitană), îl declarăm demult cetățean de onoare și îl scuteam de orice taxe pentru a compensa cât de cât pierderile din necreșterea prețurilor. În micul dar magicul restaurant, Sergio este precum un comandant la timona navei sale.
STIL DE VIAȚĂ Oameni pe o plajă dezafectată în Napoli - Foto: Mugur Vărzariu
Este în control permanent și își ajută echipa cu tot ce este nevoie, să strângă sau să așeze masa, să preia comenzi sau să discute cu clienții. Este un fin observator. Îi place să îi privească pe cei ce vin pe plajă încă de cum pun piciorul pe ponton. Încearcă să îi cuprindă și să le ofere o experiență de neuitat.
Nu îi poate mulțumi pe toți, însă atunci când reușește să împărtășească cu ei visul tatălui său, și acum al lui, se simte împlinit. Cât va mai putea rezista presiunii nu pot spune. La fel ca tatăl său, vede în fiica lui de 15 ani continuatorul acestei povești. Mai are de așteptat câțiva ani până când noua generație va putea prelua ștafeta. Le va lăsa moștenire un power brand. Ce vor face cu el rămâne de văzut.
Capri
În ziua următoare am revizitat Capri. Am urmat pas cu pas planul impecabil propus de Rosita. Pe seară, când am plecat de la Da Adolfo, ne-am oprit la ea să îi mulțumim și ne-a întrebat ce alte planuri mai avem.
În urmă cu 33 de ani, am vizitat Grota Albastră. Pe mine nu m-a impresionat. De data aceasta, de cum am coborât în port, am luat un taxi până în centrul Anacapri.
Turistă privind rămășițele unei femei de 23 ani prinsă în erupția Vezuviului, în Pompei, în anul 79 - Foto: Mugur Vărzariu
De aici, cu bunăvoința echipei de la telescaun, am urcat până în vârful muntelui Solaro. Priveliștea de aici asupra întregii insule, a complexului Faraglioni, a Coastei Amalfitane și a golfului Napoli bate orice grotă. Dacă nu vă permite timpul și aveți de ales între cele două, recomandarea mea este simplă: sus pe munte cu telescaunul. Am mâncat și apoi am vizitat Capri. Pe la 16.30 ne-am întors să
prindem apusul în Sorrento.
Ultima zi am petrecut-o la Napoli. Fotbalul, cultul Maradonna, pizza, arhitectura, istoria, priveliștea și fiesta din weekend sunt doar câteva dintre motivele pentru care mulți consideră Napoli cel mai frumos oraș din lume.
