Nicolae Labiș a avut parte de un destin scurt, încheiat în cel mai tragic mod posibil. Totuși, va rămâne de-a pururi în memoria colectivă a țării noastre drept poetul care a scris cea mai tristă poezie românească din toate timpurile.
Viața lui Nicolae Labiș
Nicolae Labiş s-a născut la Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, judeţul Baia, azi Suceava, la 2 decembrie 1935, părinţii săi fiind Eugen şi Ana-Profira, învăţători.
Până la vârsta de 7 ani, micul Nicolae a citit mult, dovedind şi un real talent la desen.
Între anii 1942 – 1946, studiază la şcoala primară din satul natal, iar în anul 1946, familia se stabileşte la Mălini.
A urmat seceta cumplită de după război, iar Nicolae îşi însoţeşte tatăl, deseori, la vânătoare. Mai târziu, Labiş afirma: „… în casă n-aveam de nici unelea, era spre seară, când am luat puşca şi am plecat în pădure. L-am luat şi pe Nelu. Era mic şi era înfometat şi însetat, dar nu i-am dat voie să bea din izvorul la care bănuiam că va veni să se adape căprioara … Am tras. Băiatul era îndurerat. Acolo, în pădure, am aprins un foc şi am fript pentru el inima şi rărunchii bietei vietăţi” …
A urmat, cu rezultate foarte bune, cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, remarcându-se mai ales la Limba şi literatura română, prin compuneri impresionante, iar în 1951 lua premiul întâi la Olimpiada Națională de Limba Română, de la București.
Acela a fost, de altfel, și momentul în care era remarcat de redactorii ziarului Viața Românească, aceștia publicându-i o poezie.
Ajungea să dea examenul de Bacalaureat în anul 1952, ca mai apoi să se înscrie la Școala de Literatură, unde avea să fie învățat de „nume grele” ca Tudor Vianu, Camil Petrescu sau Mihail Sadoveanu.
Citește și: Iubirea la prima vedere dintre o balerină și un mare poet ține o viață. La moartea lui, se sinucide
Așadar, în scurt timp, devenea noua senzație a poeziei, în cadrul regimului comunist. Totuși, nu dura mult până când consiliul Școlii de Literatură să intre la bănuieli cu privire la conduita sa, aplicată normelor acceptate de comuniști, potrivit radioromâniacultural.ro.
În consecință, fiind bănuit a fi „vinovat”, se propunea excluderea lui Nicolae Labiș din școală. În tot acest timp, Sadoveanu avea să se transforme într-unul dintre cei mai aprigi apărători ai săi, marele scriitor având o simpatie deosebită pentru tânărul poet.
După absolvirea acestei instituții de învățământ, s-a angajat ca redactor la Contemporanul, ca mai apoi să colaboreze cu Gazeta Literară.
În 1955, Nicolae Labiș se înscria la Facultatea de Filologie, însă apuca să facă aici numai un an, renunțând la cursuri.
Poate unul dintre cele mai importante momente din viața lui Labiș este publicarea poeziei Moartea Căprioarei, în ziarul Viața Românească, în 1955.
La un an distanță, Nicolae Labiș își întâlnea moartea.
Moartea lui Labiș, învăluită în mister
„Traumatism al coloanei vertebrale şi paraplegie”, acesta a fost diagnosticul pus de medici la momentul la care tânărul, care de-abia împlinise 21 de ani (pe 2 decembrie), l-a primit atunci când a fost dus la spital după accidentul petrecut pe linia tramvaiului de la Colţea.
Au urmat zece zile de luptă disperată cu moartea la capătul căreia Labiş a înţeles că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” a destinului îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea. Era unul dintre cei mai iubiţi şi mai incomozi poeţi ai generaţiei sale.
Povestea acelei nopţi teribile de 9 decembrie, a rămas tulbure până astăzi. În aburii ei se amestecă imagini cu restaurantul Capşa, o misterioasă balerină rusoaică, alcool, întuneric, imprevizibil, o misterioasă mână criminală, o linie de tramvai întunecată şi centrul Bucureştiului de acum mai bine de jumătate de secol.
Citește și: Misterul peșterii din România din care mulți nu s-au mai întors. Se crede că e o poartă spre lumi
Conform unei note oficiale, Nicolae Labiș ar fi călătorit, în noaptea dintre de 9 și 10 decembrie 1956 cu tramvaiul, după ce petrecuse destul de intens la Casa Cupșa, ca mai apoi petrecerea să se mute la Restaurantul Victoria.
Se spune că, aflat în stare avansată de ebrietate, poetul s-ar fi dezechilibrat și ar fi alunecat între bordură și platforma tramvaiului. Această poveste avea să fie susținută de balerina Maria Polevoi, cu care Labiș se întâlnise în acea seară, de vatmanul tramvaiului, dar și de alți martori oculari, printre care pianistul Isac-Grișa Schwartzman.
„Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?”, povesteşte Imre Portik în volumul său conversaţia pe care ar fi avut-o cu poetul când l-a vizitat la spital. „Nu, n-am fost beat”, i-a răspuns Labiş sigur pe el. „E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost”. „Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?” „Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva...” Şi discuţia continuă: „De cine, îl cunoşti?”
„Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă.
Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am aşteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăşi capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea.”
Partenera din tragica noapte se va sinucide
„Ea” era misterioasa balerină Maria Polevoi. Care peste 22 de ani avea să se sinucidă cu o supradoză de somnifere în singurătatea garsonierei ei de pe Calea Călăraşi, aceeaşi garsonieră în care Nicolae Labiş n-a mai apucat să ajungă niciodată, căci se pare că pentru ea plecase poetul de la Capşa în noaptea aia, ca s-o însoţească mai mult sau mai puţin discret în locuinţa ei.
În ziua de Crăciun a anului 1956, când Labiş deja nu mai era pe lume, Maria Polevoi declara simplu că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colţea a fost un accident.
„Nu, domle', nu l-a omorât nimeni”
Locotenentul Ioan Grozavu, cel care s-a ocupat de ancheta acelui accident care a aprins imaginaţia şi a stârnit atâtea ipoteze niciodată elucidate, povestea într-un interviu acordat Marei Răducanu în urmă cu câţiva ani:
„Nu, domle', nu l-a omorât nimeni. A alergat după tramvaiul 4, mai şi băuse puţin şi a alunecat. Din câte ştiu eu se certase cu cineva la restaurantul unde mâncase, iar la plecare s-a ţinut după rusoaică. Nu îmi mai amintesc cum o cheamă. Ea a simulat că se urcă în vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trăit cu impresia că ea este în tramvai, a alergat să-l prindă să meargă cu ea şi a căzut”, potrivit historia.ro.
Nicolae Labiș ar fi mărturisit că ar fi fost anchetat și urmărit de Securitate.
Citește și: Artistul care a scris 400 de șlagăre este ucis de marea sa pasiune. Jelit de Ioana Radu și Zavaidoc
De altfel, salonul său era păzit de agenți aparținând Securității.
În următoarele zile, starea lui sănătate s-a înrăutățit substanțial, iar în noaptea dintre 21 și 22 decembrie 1956, Nicolae Labiș își dădea ultima suflare.
În data de 27 decembrie, ziarul Scânteia Tineretului publica, într-o notiță scurtă, undeva, pe la sfârșit, informații despre decesul prematur al poetului.
