George Constantin avea să se nască la 3 mai 1933, într-o familie modestă, părinţii săi fiind Tănase, șofer la Fabrica de Țigarete, iar mama, Elena, casnică. A locuit, într-o casă din cartierul Regie al Bucureștiului, alături de sora sa, Maria. Tatăl său moare prematur și familia se mută în cartierul Ghencea. Copilăria se desfășoară pe fondul privațiunilor de tot felul din timpul războiului.
Actorul genial care la 15 ani lucra în fabrică
„Spuneam că amintirile mele despre casa părintească sunt sărace. În oraş oamenii se risipesc, se uită unii pe alţii. Îmi închipui că la ţară oamenii simt altfel aderenţa la locurile natale, unde-şi au, de fapt, şi strămoşii şi familiile şi pământul – adică totul. De aceea satul însuşi poate fi considerat ca o casă părintească. Mai mult, chiar ţara capătă această valoare la un moment dat”, spunea actorul într-un interviu.
Citește și: Iubit de copiii României, Mihai Constantinescu a fost aruncat în stradă. Ar fi împlinit 76 de ani
La 10 ani vede prima oară o piesă de teatru la Cinematograful „Muncă și Lumină” din cartierul Uranus, care avea să devină una dintre sălile Teatrului Armatei. Dată fiind lipsa părintelui și pentru că aveau nevoie de bani în casă, la 15 ani, se înscrie la o școală profesională de pe lângă Întreprinderea de Construcții de Avioane (ICAR) din București, la specializarea „ajustaj”.
Citește și: „Regina singuratică” joacă în 20 filme. Fuge de Securitate la Paris, unde e iubită. Uitată, în țară
Admis la teatru în 1951
La numai 16 ani joacă într-o trupă de amatori rolul lui Tipătescu din „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale. Astfel, prinde gustul pentru teatru.
După o încercare eşuată în anul 1951, în anul următor este admis la Institutul de Teatru şi Film, la clasa maestrului Nicolae Bălțățeanu, asistenți fiind Ion Cojar și Vlad Mugur.
„Când am dat examenul de admitere la Institutul de Teatru în 1951, am căzut. Anul următor, ca să fiu și mai sigur, am dat și la Teatru și la Cinematografie. Am reușit la ambele și, țin minte, am mers cu Gheorghe Cozorici în Piața Universității și am dat cu banul unde să mergem. Ne-a căzut Teatrul”, povestea actorul, care, după facultate, a fost repartizat la Nottara.
Vlad Mugur îi face un portret în Revista Teatrul la câțiva ani de la moartea actorului, în 1998.
„L-am văzut prima oară la examenul de admitere, după ce căzuse de trei ori (multe surse vorbesc de o singură încercare n.red.), iar eu care aveam o calitate (pe lângă multele defecte) adică intuiam talentele, am descoperit, la băiatul acela slab şi deşălat cu mişcări incoerente, o privire care râdea şi care nu putea fi decât talent.
Când a ieşit din sală, i-am spus Aurei Buzescu şi lui Mony Ghelerter „acesta trebuie să treacă" şi aşa s-a trezit George în anul 1 la clasa lui Nicolae Bălţăţeanu al cărui asistent eram. În clasa aceasta, el şi Costică Rauţchi erau iubiţii noştri, căci aveau farmec de la început. In acelaşi timp, însă, erau problema întregului institut, pentru că nu funcţionau deloc la alte catedre (marxism, istoria teatrului ş.a.m.d.) şi mergeam mereu la rectorat să le salvăm, în ultima secundă, examenele.
Se vedea, oricum, că sunt fenomenali de atunci
Trebuiau disciplinaţi şi învăţaţi să vorbească. Talentul lor era în stare brută. George nu era vicios ca Rauţchi, de la şcoală pleca singur...
Pentru mine, farmecul lui venea din trecerea instantanee, într-o secundă, de la registrul grav la clovn. Nici nu
ştiu cât de conştient era atunci de puterea aceasta a lui...
Un alt element important din începuturile sale a fost lucrul cu Lucian Pintilie ca student-regizor, sub egida noastră, la "Amphitryon" de Plaut, unde juca rolul titular. La repetiţ ile şi producţiile noastre veneau Camiil Petrescu, Mihai Ralea, Tudor Vianu şi actori mari.
Mihai Popescu, de pildă, care fusese elevul lui Reinhardt m-a învăţat că la un rol mare şi difici trebuie să-ţi alegi 3-4 momente importante pe care să le faci în forță, restul poate fi mai jos, dar să nu trădeze logica personajului. Eu, la rândul meu, i-am învăţat pe ei şi George, totdeauna, aşa a făcut.
Avea o vorbire specială, întretăiată; avea culoarea cuvântului, plastica lui, pe care o schimba de la propoziţie la propoziţie”, a scris Vlad Mugur.
După absolvire, George Constantin este repartizat la Teatrul Armatei, viitorul Teatru Nottara, iar primul său rol a fost Serghei din „Mama și copiii ei” de A. N. Afinoghenov, în regia lui Gheorghe Jora.
În anii ’60 s-a căsătorit cu mezzosoprana Iulia Buciuceanu, sora actriţei Tamara Buciuceanu – iar fiul lor, Mihai Constantin, născut în 1964, a devenit la rândul lui un actor de succes în teatru.
Ce spunea Mălăele despre el
„GEORGE CONSTANTIN
Să se facă lumină, a răcnit regizorul, imitând divinitatea. Şi luminile s-au aprins. Atunci l-am văzut pentru prima oară pe George Constantin – Actorul. Titanic şi impunător, trist şi rătăcit, purtând cu el povara regelui Lear într-un spectacol la Naţional.
„Aveţi un actor genial. Cum îl cheamă?“ a întrebat un mare artist rus, ieşind de la „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă“.
Era, într-adevăr, genial.
O dezlănţuire policromă cum nu mai aveam să mai văd, culminând cu celebrul monolog de pe cruce, când sala amuţea, iar el, tatăl lui Cain şi Abel, îşi plimba nenorocirea printr-un firicel de voce, cum numai el ştia să facă.
Îl chema George Constantin.
Au urmat „Timon din Atena“, „Karamazovii“, „Olelie şi vânătorii“, „Insomnie“.
Bun şi rău, şi înşelat, şi sperjur, şi ipocrit, violent şi candid, şi lichea, şi făţarnic, demonic şi sfânt. De fiecare dată altfel şi la fiecare spectacol altul, mereu constant în genialitatea lui.
Carne muritoare, deci temătoare, de câte ori am fost pus în situaţia de a răsturna găleata amintirilor, m-am gândit automat la moşii şi strămoşii mei, plecaţi când a vrut bunul Dumnezeu, la prietenii şi colegii mei plecaţi prea devreme, Doamne!, la oamenii mei pe care i-am iubit dincolo de bănuială, plecaţi şi ei care când au fost chemaţi, uneori, parcă mult prea devreme, Doamne! La Toma şi Amza, nea Tavi şi Gina, Marinuș și Gigi, la Fane și Radu şi la Marele George.
Atunci, în primăvara ambiţiilor mele, l-am cunoscut pe „nea Georgică“ aşa cum era el. Atunci am aflat că îi plăceau femeile frumoase şi băuturile tari, că fuma Papastratos, că mânca peste măsura pântecului şi că el era cel mai mare actor al nostru.
Şi-atunci, în primăvara ambiţiilor mele, la "Timon din Atena", ne-am certat atât de rău, eu şi George, încât a trebuit să intervină întreg Teatrul Nottara să ne despartă, ca să ne putem da seama că suntem inseparabili, legând o prietenie ce avea să dureze până la prematura lui dispariţie.
Şi mi-l aduc aminte, prin aburul amintirilor, pe George-cel-blajin din filmul „Muntele ascuns“, cel care ne dădea să mâncăm fructe cu un gât de rom Havana, pe George-cel-îngrijorat, înotând prin noroiul unei lumi plină de beţivi, curve şi cuţitari, lumea minieră din cremenea Munţilor Voineasa, căutând cu disperare paternă un copil subţirel cu o flacăra în cap, aidoma prinţului lui Saint Exupéry, şi care nu era altul decât Mihai, propriul său copil.
Era patriarhul teatrului românesc.
Şi mi-l aduc aminte, atunci, în primăvara ambiţiilor mele, pe George-cel-actor din „Timon din Atena“ când neştiinţa şi bâlbâială mea trăgeau cu ochiul la „curte“, în culise, să-l văd cum spunea el monologul final, să aflu de ce era el cel mai mare actor al nostru, iar el, cel mai mare, simţise ochiul epigonic ce-l urmărea din umbra culiselor şi asta îl umplea de o tainică bucurie, iar lucrul ăsta s-a repetat la toate spectacolele, câte vor fi fost.
Şi mi-l aduc aminte pe George-cel-evlavios dintr-un turneu în Israel când am intrat spăşiţi în împărăţia Domnului, pe George-cel-jovial dintr-un turneu în Rusia, care râdea ca un nebun în timp ce eu îi spuneam bancuri cu ţiganul beat sau râdea subţire, uşor sugrumat, în falset, în timp ce eu îl imitam pe Vasile Tomazian, pe George-cel-supărat dintr-un turneu la Slobozia, unde am jucat în duhoarea unui cinematograf şi ne-am schimbat după perdele improvizate şi prăfuite ca ultimii borfaşi, pe George-cel-tăcut, în timp ce actorii tineri treceau prin faţa cabinei de la etajul doi al Teatrului Nottara şi îl salutau şoptit, impresionaţi de personalitatea actorului în repaus, iar unii dintre noi, mai în glumă mai în serios, îi pupam mâna, pentru că, atunci, pe vremea marilor ambiţii, când lehamitea era un cuvânt rătăcit prin dicţionare, el, George Constantin, era patriarhul teatrului românesc”, a scris Mălăele în urmă cu trei ani.
Se considera om
Într-un interviu republicat de aarc.ro, actorul dă dovadă de mare modestie: „În profesia asta a noastră, foarte mulți avem impresia că suntem „mari”. Nenorocirea e că nu toți avem dreptate. Mie mi se pare că înainte de a spune „mare actor” ar trebui spus: „om care știe ce e măsura” pentru că în teatru, ca și în viață, măsura are o importanță vitală.
Doar toți suntem actori. Unii au șansa să și joace pe scenă, și dacă măsura este esențială pentru toată lumea, pentru un actor, ea e vitală; dacă nu o are nu numai că nu poate deveni în vecii vecilor un bun actor, dar e și pornit pe stângul în ceea ce privește viața lui. Pentru că nici în viață un om care nu-și simte Iungul nasului nu poate fi om întreg. Prin măsură, înțeleg firește, în primul rând puterea de a te aprecia la adevărata valoare. Dar asta e din nou un lucru foarte greu de dibuit și mai ales de păstrat...
Fricile mele sunt foarte mari și multiple. Începând cu mine, ca existență, și sfârșind cu profesia mea. Dar mă mângâi cu gândul că nu numai eu sunt așa. Mai toți suntem o mare de complexe. În genere, oamenii parează și pozează. Își acoperă complexele. Se apără. Și eu am învățat să mă apăr.”, a spus actorul.
Ultima cortină
După 1989 este distribuit din ce în ce mai puţin, noua societate creată nu mai pune preţ pe valoare ci pe ideea de îmbogăţire rapidă, foştii proprietari ai casei naţionalizate în care locuia îl ameninţă permanent cu evacuarea, iar gândul, frământarea, că-şi va pierde casa în care a locuit cu familia îl îmbolnăveşte (la propriu) până la urmă.
Moare prematur, pe 30 aprilie 1994, la nici 61 de ani, de „inimă rea” (după cum spun unii) la gândul că e dat afară din casă după o viaţă de muncă. Sursa AICI
A avut numeroase roluri în cinematografie
În anul 1960, George Constantin a debutat în film, în producţia lui Savel Stiopul, „Aproape de soare”, în care a jucat alături de Florin Piersic și Vasilica Tastaman.
Câteva din zecile de filme de succes în care a jucat sunt „Un surâs în plină vară”, în 1963, „La porțile pământului”, în 1965, ambele în regia lui Geo Saizescu, „Procesul alb”, de Iulian Mihu, în 1965, „Diminețile unui băiat cuminte” (1967) de Andrei Blaier, a fost Pazvanoglu-pașă de Vidin din „Răpirea fecioarelor”, în 1968, a jucat în „Răzbunarea haiducilor”, în 1968, în „Reconstituirea”, în 1969, de Lucian Pintilie, un film de succes, în care George Constantin joacă rolul Procurorului, în „Cu mâinile curate” (1972), „Ultimul cartuș”, în 1973, „Dincolo de nisipuri”, în 1973, de Radu Gabrea, „Muntele ascuns”, în 1974, de Andrei Băleanu, în filmul lui Mircea Veroiu, „Între oglinzi paralele” (1978), în „Iancu Jianu zapciul”, în 1980 și „Iancu Jianu, haiducul”, în 1981.
A jucat și în „Duelul” (1981), în rolul Prefectului de Poliție, în „Ștefan Luchian” (1981), film biografic regizat de Nicolae Mărgineanu, în „Înghițitorul de săbii” (1981) de Alexa Visarion, „Saltimbancii” (1981) de Elisabeta Bostan, „Orgolii” (1981) de Manole Marcus, „Întunecare” (1985) de Alexandru Tatos, a fost Unchiul Michel din „Cuibul de viespi” (1986) de Horia Popescu, Golfalone, împătimitul de jocuri de cărți din „Totul se plătește” (1987), în regia lui Mircea Moldovan, a jucat într-un film american, fiind Jock din „Getting Lucky” (1990) în regia lui Michael P. Girard, a jucat în „Cel mai iubit dintre pământeni” de Șerban Marinescu, cu Ștefan Iordache în rolul titular, iar în 1993 filma pentru o coproducție în regia lui Lucian Pintilie, „O vară de neuitat” – ultimul său film -, cu Claudiu Bleonț și englezoaica Kristin Scott Thomas, aceasta fiind şi prima întâlnire oficială pe platourile de filmare cu fiul său, actorul Mihai Constantin.
