Născută pe 9 aprilie 1941, în Moeciu de Jos, Leni Pințea este absolventă a IATC București 1963, la clasa prof. Al. Finți. Ajunge, la început, la Teatrul din Reșița (1963-1964), apoi la Teatrul Național Craiova unde joacă din 1964 până în 2005.
O carieră mondială
Întâlnirea actriței cu marele regizor Silviu Purcărete a însemnat o etapă fabuloasă în cariera ei, rolurile interpretate aducându-i, ca și altor actori importanți ai TNC, o carieră mondială. „Deceniul“ Purcărete a început la Craiova cu montarea piesei lui D.R. Popescu „Piticul din grădina de vară“ (1989), în care a avut un rol aparent episodic, Sevastița, dar pentru care a primit premiul pentru cea mai bună interpretare a unui rol feminin la Festivalul național de teatru din 1989.
A urmat distribuirea ei de către Purcărete în „Ubu Rex cu scene din Macbeth“ (1990), „Titus Andronicus“ (1992), „Phaedra“ (1993), „Orestia“ (1998), spectacole monumentale, cu o Leni Pințea-Homeag… monumentală. Apogeul carierei este considerat rolul din „Phaedra“, spectacol jucat pe cele mai mari și importante scene ale lumii.
Ce au scris străinii despre interpretarea ei din „Phaedra“
„Leni Pințea-Homeag clocotește de pasiune, matură și magnifică în rolul Phaedrei“ (Irish Independent, Dublin, 8 octombrie 1997).
„Montarea lui Purcărete este o mixtură a elementelor tragediei cu cinematograful mut, determinând curioase gesturi chapliniene pentru corul feminin și permițând deschiderea întregului spațiu necesar talentului extraodinar al lui Leni Pințea-Homeag – o Phaedră de neuitat, surprinzătoare și senzațională“ (Jornal de Tarde, Sao Paolo, 13 octombrie 1995).
La Manchester, în 1995, joacă ,,Phaedra” și este nominalizată pentru ,,cea mai bună actriță străină”, ca apreciere pentru toate spectacolele jucate în Marea Britanie. Joacă în 1997 în ,,Pinocchio la Veneţia”, o dramatizare după romanul omonim al lui Robert Coover. Merge cu spectacolul și la Cambridge și acolo, după căderea cortinei, este așteptată de autorul romanului, care îi mărturisește, după ce o îmbrățișează: ,,Aţi creat acest personaj exact aşa cum l-am gândit când am scris romanul!”, potrivit Cinemagia.
Concediată în 2004
„În august 2005, s-a deschis stagiunea la teatru Repetam în «Arthuro Ui», când regizorul piesei, Kincses Elemer, m-a luat deoparte și m-a întrebat dacă aș dori să joc în regia dumnealui rolul principal din ,,Vizita bătrânei doamne” de Durrenmatt. Încântată, i-am propus să discute cu Mircea Cornișteanu, directorul teatrului, care trebuia să aprobe proiectul. În așteptarea răspunsului, la repetiții, n-a fost greu să remarc evitările clare din partea regizorului Elemer de a discuta cu mine.
Am intuit răspunsul negativ al directorului și starea delicată în care se afla regizorul. Am lăsat timpul să se aștearnă peste durere. Am început alte repetiții, cu altă piesă – ,,Therese Raquin”, de Emile Zola. Regia era asigurată de Gisele Sallin, directoarea Teatrului ,,Des Osses” din Fribourg, Elveția. La o cafea, mi-a spus: Leni, aș vrea să montez spectacolul ,,Vizita bătrânei doamne” cu tine.
Ce coincidență! Doi regizori, aproape în același timp, mă doreau în aceeași piesă. Sadismul vieții e fără margini. Cu un zâmbet amar, i-am propus și ei să discute cu directorul. N-am mai așteptat răspunsul, care, bineînțeles, n-a mai venit. După un an, Gisele s-a întors din nou la Craiova.
Citește și: Actrița din umbra lui Dem Rădulescu: Ne-am îndrăgostit la o plimbare. Uneori îmi vorbește din ceruri
Tot la o cafea. Mi-a povestit ce mult și-ar dori să pună la noi piesa ,,Mutter Courage”, de Bertholdt Brecht. Era încântată de distribuția de aur pe care o avea în teatrul nostru. Nu a mai avut curajul să-mi spună că rolul principal mă viza.
Dar eu știam asta. După o săptămână, a plecat cu aripile frânte. Păcat de ea, păcat de mine, păcat de teatru. Și, în această vâltoare de propuneri și refuzuri, am fost anunțată de director că, neavând ce să mai joc, el nu-mi poate justifica salariul (și așa de mizerie) și mi-a propus să stau acasă și să aștept, că voi fi chemată din nou în teatru… atunci când mă va dori un regizor în vreo piesă! În clipa aceea am simţit începutul sfârşitului (…)
Nu mi-a venit să cred! (…) Bănuiam că activitatea mea, realizările artistice vor cântări suficient pentru a mă face să rămân ,,pe viaţă” în serviciul Teatrului Naţional, aşa cum au rămas majoritatea colegilor mei de vârstă din teatrul nostru şi din alte instituţii“, a povestit actrița în cartea autobiografică.
Am jucat în peste 80 de mari teatre din lume
Actrița se confesează pentru taifasuri: „Am jucat în peste 80 de mari teatre din lume şi asta nu se poate uita! Cunosc sensibilitatea şi iubirea de teatru a spectatorilor din toată lumea.
Scena a fost frontul meu de luptă. Aici am încercat să escaladez culmea. Aici m-am luptat cu însuşi cugetul meu. M-am înrolat în lupta pentru adevăr şi mi-am îndeplinit partea mea de datorie.
Şi tocmai atunci când am ajuns la deplina stăpânire a mijloacelor meseriei, în deplina maturitate a posibilităţilor mele artistice, când am ajuns să pătrund tainele artei, când le-am stăpânit cu viziune clară, cu forţe intacte, capabilă să-mi dirijez posibilităţile de expresie cu măiestrie, porţile teatrului s-au închis”.
Citește și: Un soț gelos a montat o cameră ascunsă în sufragerie. A avut supriza vieții și, apoi, a fost arestat
Pleacă la Moeciu
Actrița își vinde casa superbă pe care o avea în centrul Craiovei. Pleacă acasă, la Moeciu și hotărăște să facă, pe pământul părinților, o biserică și o casă unde să trăiască apusul vieții.
Pe 31 iulie 2006 este pusă piatra de temelie a Biserici Ortodoxe cu hramul „Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena“, o biserică construită din lemn de o echipă de maramureșeni din Bârsana. După patru ani în care marea actriță devine diriginte de șantier, Leni putea să spună:
„Nu am făcut o biserică, ci am trăit-o. Totul pare coborât din ceruri.“ Pe 21 mai 2010, ÎPS Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, sfințește bisericuța construită de Leni Pințea Homeag, minunea de om ce s-a întors acasă, la Moieciu, pentru a realize acest vis. Locuiește apoi, împăcată, în casa-muzeu, cu Marta, stareța schitului și cu Elefteria: ,,Țin mult la ele, le iubesc și consider că sunt fetele mele“, spuen în cartea „Nu am ctitorit o biserică, am trăit-o”
