Stejarul din Crângași. Istoria unui campion

DE Mihai Duță | Actualizat: 05.04.2019 - 08:05

Vali Calafeteanu are 100 de selecții la echipa națională, cinci titluri de campion național, multe cupe, dar și câteva accidentări grave în urma cărora i s-a spus că nu va mai putea face rugby. Și încă joacă.

SHARE

Povestea lui Vali începe în cartierul bucureștean Crângași. Cumva, destinul lui avea un curs deja stabilit. Tatăl său, Constantin Calafeteanu, era, în anii ’80 și începutul anilor ’90, unul dintre jucătorii de bază ai Griviței, pe postul de aripă.

Cu el a ajuns prima dată pe terenul de rugby. Vali e un tip deschis, parcă mereu pus pe șotii. Când povestește despre rugby, se schimbă și-l vezi cum retrăiește orice clipă, mai bună sau mai rea, de pe teren. Acum se reîntoarce în timp.

„Rugby-ul e o moștenire de familie, am preluat microbul de la tata. Am început la Grivița, prima legitimație am avut-o la 7-8 ani, jucam la optari. Pănă atunci mai fusesem cu tata la antrenamentele lui.

El se pregătea și eu mă jucam pe acolo, prin spatele butului. Am stat la Grivița din 1992 până în 1996, și l-am avut antrenor pe nea Tică, Dumnezeu să-l ierte! El m-a învățat rugby. Eram mic, nu-mi amintesc exact acea perioadă, dar nea Tică mi-a rămas în memorie. 

Vali și tatăl său, Constantin Calafeteanu, după finala campio­natului din 2013, câștigată sub culorile Timișoarei

În 1996 am plecat la Nicolae Manolache la Metrorex, eram la U12 atunci, iar tata a rămas antrenor la Grivița. Eu am plecat numai ca să nu rămân în echipa antrenată de tata, să nu spună cineva că sunt favorizat.

La Metrorex pot să spun că m-am format atat din punct de vedere al educației cât și ca jucător. A fost o perioadă foarte bună pentru mine, școlară și sportivă. La nivel de juniori am câștigat tot ce se putea câștiga: titlurile la juniori 3, juniori 2, juniori 1. Nicolae Manolache a fost cel care m-a format ca jucător și ca om, a fost unul dintre oamenii importanți pentru educația mea“, își amintește Vali Calafeteanu. 

Dublu campion cu Dinamo

În 2004 a ajuns la seniori, la Dinamo, fiind dorit acolo de celebrul antrenor Mircea Paraschiv. Acolo a făcut și armata, așa cum o făceau toți sportivii clubului. 

„La Dinamo am avut culoar, cum se spune, pentru că n-am avut timpi morți, așa cum se întâmplă când se face trecerea la seniori. Când am ajuns acolo, titular pe postul de mijlocaș la grămadă era Iacob Marius, dar el se afla la sfârșitul carierei și s-a retras după o jumătate de an. Am avut o perioadă în care am avut foarte multe de învățat. Din 2004 până în 2009 au fost niște ani foarte buni la Dinamo, am câștigat două titluri de campion național și Cupa României. Tot atunci am avut o ofertă de juca în Franța, ofertă venită prin antrenorul de atunci al echipei naționale, Robert Antonin. Ar fi trebuit să plec împreună cu Florin Vlaicu și Ionuț Dimofte, însă eu eram atunci la facultate și am preferat să nu întrerup cursurile. Nu am regretat niciodată această decizie. Am rămas la
Dinamo și, la 23 de ani terminam facultatea de Comerț și Turism și eram cel mai tânăr ofițer al clubului, dar eu nu m-am mulțumit cu asta“, spune Vali. 

Valentin Calafeteanu (în galben) într-o fază de joc împotriva Italiei la Cupa Mondială din 2015.

În 2007 a avut prima accidentare majoră. La un derby Dinamo-Steaua și-a rupt clavicula. După cinci luni de recuperare era din nou în teren și juca tot contra Stelei în finala campionatului. Clavicula a cedat din nou, în același loc. Atunci a fost operat și clavicula a fost fixată cu o placă de titanium. Puțini jucători au reușit să treacă peste o astfel de accidentare în rugby.

Plecarea din București și prima cumpănă

În 2009 era la Dinamo, avea tot ce-i trebuie, era angajat al Ministerului de Interne, asta însemnând o situație materială stabilă. Dar el a decis să plece și să renunțe la toate aceste avantaje pentru că voia să facă performanță în continuare, iar la Dinamo nu mai erau condiții pentru acest lucru.

„Mi-aduc aminte cum îmi spunea doamna Elisabeta Lipă: «Valentin, ești cel mai tânăr ofițer al clubului Dinamo, tu îți dai seama ce pierzi dacă pleci?». 

Le-am pus pe toate cap la cap și mi-am spus că e încă devreme să mă gândesc doar la confortul unui post de ofițer în Ministerul de Interne.  Eu fiind bucureștean 200%, nu mă vedeam niciodată plecat din Capitală. Dar am decis să plec în necunoscut, cu Dan Dinu, care, la vremea aceea, era un prim investitor privat în rugby-ul românesc. Ne- am dus mai întâi la Arad. Eram mai mulți jucători tineri, eu, Cătălin Fercu, Radu Băsălău. Am încercat să formăm o echipă care să se bată la titlu. Eu, la 24 de ani, eram printre cei mai bătrâni jucători. Au fost însă neînțelegeri între antrenor și finanțator și totul s-a terminat în mai puțin de un an“, povește amuzat, acum, Vali. Atunci, situația era chiar disperată. 

Imediat cum a semnat cu Aradul, la meciul din 2010 disputat de Stejari cu naționala Rusiei, Vali Calafeteanu și-a rupt antebrațul după o intrare la placaj. O accidentare peste care orice sportiv trece cu greu. Este foarte dificil să revii într-un joc de contact la cel mai înalt nivel după o astfel de accidentare.  „Am fost out patru luni de zile. Îți dai seama în ce panică eram atunci? Plecasem și din Poliție și de la Dinamo, plecasem din oraș și îmi rupsesem mâna. Mă gândeam ce o să fac? Dar uite că lucrurile au mers bine și eu am revenit mai puternic. Am mai avut accidentări și perioade grele, dar am avut capacitatea să revin mereu mai puternic și ăsta cred că este unul dintre punctele mele forte. Mental am reușit să mă reculeg și să trag și mai tare“. 

După patru luni, Vali revenea pe teren, având o plăcuță și câteva șuruburi montate în mână. 

Timișoara, echipa de suflet

După problemele de la Arad, nimic nu mai părea sigur. Însă au avut noroc de un investitor serios. „Dan Dinu își luase un angajament față de noi. Nu era nimic pe hârtie, însă el și-a spus că ne-a adus până acolo și nu poate să ne lase pur și simplu. Așa am plecat la Timișoara împreună cu ceilalți colegi aduși de Dan Dinu.  Apoi cred că a văzut toată lumea ceea ce am creat acolo, ce performanțe am avut: trei titluri de campioni și patru Cupe ale României. 

La Timișoara m-am adaptat foarte bine. Se zice că frumusețea locului o dau oamenii și exact așa a fost.  Acum, depinde și ce cauți. Eu m-am dus acolo să joc rugby, să fac performanță, m-am dus să-mi văd de treabă și nimic mai mult. Tocmai de aceea, din punctul meu de vedere e mai greu să obții performanță în orașe mari precum Bucureștiul și am atâtea exemple. Când vii din afară și dai puțin de bani și de atâtea tentații , pe care poate nu le-ai gustat când trebuia, poți repede să pierzi controlul“, crede rugby-stul.

Timișoara a rămas în sufletul lui, are încă mulți prieteni în oraș. Ține minte exact ziua în care a plecat: 26 ianuarie 2017.

Bucuria câștigării Cupei României cu echipa CSM București

„Îți spun sincer, eram cu bagajele în mașină, singur, noaptea, imediat după ziua mea, pe care o petrecusem cu câțiva prieteni, și aveam lacrimi în ochi. Pentru mine, Timișoara e capitolul cel mai frumos din cariera de jucător, sunt mândru de ceea ce am lăsat în urma mea acolo, dar sunt la fel de mândru și de ceea ce am obținut la Dinamo. 
La fel și acum, la CSM, nu am venit să pierd vremea, am venit să joc și eu consider că se vede aportul nostru, al jucătorilor cu experiență.  Eu cred că oriunde, nu doar în sport, dacă există continuitate și se fac investiții este clar că vor veni și rezultatele“.

A doua fractură la aceeași mână

La Timișoara a avut însă și o altă încercare foarte grea. În 2012, la prima finală cu
Timișoara împotriva celor de la Baia Mare și-a rupt aceeași mână, în același loc. Nu erau prea mulți care-i mai dădeau vreo șansă ca jucător de rugby. 

Devine serios când își aduce aminte: „S-a rupt cu plăcuța cu tot, chiar dacă medicii spun că un os nu se mai poate rupe în același loc. A fost același tip de accidentare. M-am dus cu brațul deschis la placaj, dar adversarul a ridicat genunchiul și nu am apucat să strâng brațul. Am lovit în genunchi și osul a cedat. Atunci a fost mult mai greu. Aveam 27 de ani, mai aveam de jucat și totul părea să prăbușească. Am avut din nou puterea să trec peste, m-am antrenat singur aici, în București, a fost greu, dar am ieșit și mai întărit“.

Readaptarea în București

În 2017 a decis să accepte o nouă provocare și a venit la CSM. Culmea, reacomodarea în București nu a fost așa ușoară. 

„Tocmai schimbasem barca, ieșeam dintr-o zonă de confort totală și veneam aici s-o iau din nou de la zero.

Nu mă așteptam ca readaptarea în București să fie așa dificilă după 7 ani la Timișoara. Intrasem acolo într-un alt ritm din toate punctele de vedere. Nici nu m-am gândit că ar putea să-mi fie așa greu să mă readaptez în București. Și vorbesc despre oamenii de pe stradă, de trafic, de tot. Am trecut peste perioada asta și acum e totul ok“, spune Calafeteanu. 

Acum are doi ani de când a revenit în București  și spune că lucrurile merg în direcția în care și-a propus. CSM a câștigat deja al treilea trofeu (Cupa României) din istoria clubului. Vali se gândește la viitor și își pregătește pașii pentru ceea ce va urma: 

„Mă simt bine din punct de vedere fizic și vreau să mai joc doi-trei ani. Am terminat de curând școala de antrenori și deja am două săptămâni de când lucrez cu echipa U19 de la CSM. Lucrez cu compartimentul de treisferturi, încerc cât pot să le ofer din informațiile și experiența mea, îi ajut și eu, la fel mă ajută și ei pe mine. Astfel voi vedea dacă este pentru mine treaba asta, dar acum vreau să joc pentru că mă simt bine fizic, iar de antrenat, pot să mai antrenez după aceea încă mulți ani, de jucat…“.

Era să rămână fără un rinichi

Ultimul moment greu prin care a trecut a fost accidentarea din 2017. 

„Uite, sunt așa niște chestii care s-au repetat în viața mea de cât ori am schimbat echipa. Când am venit la CSM, am semnat contractul prin februarie și, după un meci cu Steaua, era să rămân fără un rinichi. Cinci – șase luni nu am mai putut să joc. Când aveam antebrațul rupt, mai alergam, mă mai mișcam, de data asta nu am putut să fac nimic. Am stat 9 zile în spital, din care 3 zile nu am putut să mă ridic. Atunci a fost momentul cel mai greu , pentru că toți îmi spuneau că n-o să mai fac rugby niciodată. Mi-au spus, chiar pe 1 mai 2017, că trebui să-mi extirpeze rinichiul. Era un hematom foarte mare care tot creștea. Am avut șansa că în aceeași noapte s-a oprit sângerarea și nu a trebuit să îmi mai scoată rinichiul. A fost  foarte greu, aveam 32 de ani, deja mă gândeam la alte lucruri pe care ar trebui să le fac. Dar mental consider că sunt puternic. Nu știu dacă am fost așa din totdeauna, însă cred că toate momentele astea grele prin care am trecut m-au întărit și m-au făcut să devin tot mai puternic.

Toate sacrificiile, munca și toată pasiunea asta pe care o avem noi pentru rugby sunt răsplătite într-un final și nimic nu este întâmplător“.

Vali joacă din nou rugby la cel mai înalt nivel. A revenit și la echipa națională deși nu mai credea nimeni, și este al treilea jucător din istoria rugby-ului nostru care a atins 100 de selecții, după Florin Vlaicu și Cătălin Fercu, alți doi colegi de generație.

Primul meci la națională, victorie cu Japonia

În 2004 a venit prima convocare la echipa națională, Vali fiind remarcat de selec­ționerul de atunci, francezul Robert
Antonin. Convocarea venea după participarea la Campionatul Mondial de juniori acolo unde echipa României reușea să reintre în prima grupă valorică. Din acea echipă făceau parte Florin Vlaicu și Cătălin
Fercu, jucători care aveau să treacă apoi, ca și Vali,  de 100 de selecții la echipa mare.

Calafeteanu a debutat ca titular pe postul de mijlocaș la grămadă la 19 ani, în noiembrie 2004, într-un meci cu Japonia, câștigat de Stejari, în Ghencea, cu 25-10, „o amintire foarte frumoasă“. Nu-și imagina atunci că va ajunge la 100 de meciuri în tricoul „Stejarilor“. 

„Cu echipa națională am participat la Cupele Mondiale din Franța- 2007, Noua Zeelandă– 2011 și  Anglia- 2015. Au fost multe momente pe care mi le amintesc de parcă au fost ieri. Dar cel mai important este meciul cu Canada de la Cupa Mondială din 2015, când am reușit cel mai mare come-back din istoria competiției, revenind și câștigând deși eram conduși cu 15 – 0. 

Dezamăgirea mea cea mai mare este această  Cupă Mondială la care România nu participă și nu din cauza noastră a jucătorilor. Au fost motive independente de noi.

Asta a fost cea mai mare dezamăgire, anul trecut am primit cea mai proastă veste, am trecut peste, că n-avem ce să facem, dar pentru noi jucătorii va fi durerea cea mai mare. Să știm că trebuia să jucăm meciul de deschidere cu Japonia și acum să vedem Rusia în locul nostru“.

De-a lungul timpului, Vali Calafeteanu a acoperit și alte posturi în meciuri importante. A jucat ca mijlocaș la deschidere atât pentru echipa națională cât și pentru cea de club. Mulți specialiști îl vedeau potrivit pentru acest post.

România are nevoie de jucătorii străini

Discuția curge apoi despre rugby. Știu că este prieten cu câțiva jucători străini care activează în campionatul nostru și chiar la echipa națională. 

Vali crede că, mai ales pentru compartimentul de treisferturi , în situația actuală a rugby-ului românesc, avem nevoie de infuzia asta de jucători străini. 

„Și n-o facem doar noi. O face Franța, o face Anglia, o face chiar Noua Zeelandă, de ce să nu o facem și noi? Nu putem face față altfel la nivelul pe care și-l dorește echipa națională. 

Acum am câțiva colegi străini la CSM care vorbesc despre  echipa națională a
României, își doresc să ajungă acolo. Moa, un centru, Lama, o aripă, sunt jucători străini care pot să aducă un plus echipei naționale. Și știu ce înseamnă nivel internațional, indiferent că joci cu Rusia, cu Tonga sau cu o altă echipă. E cu totul altceva“.

Rugby, sportul care l-a format ca om

„Tot ceea ce sunt se datorează rugby-ului“, spune Vali, și nu e deloc o declarație de fațadă. Într-un fel sau altul, acest sport a modelat viața multora dintre cei care l-au practicat. „Rugby-ul te formează într-o anumită perspectivă, te întărește din mute puncte de vedere. Și până la urmă, eu am trăit întotdeauna din rugby, chiar dacă multora nu le vine să creadă. E foarte important să faci ceea ce îți place și să și poți trăi din asta. Jucătorii de echipa națională din România, în ultimii ani, au ajuns să câștige suficient pentru a avea o viață confortabilă. Nu mai e cum era pe vremuri când trebuia să mergi să lucrezi ca bodyguard cine știe pe unde ca să poți trăi. Acum, dacă ești un jucător bun și ai grijă de tine, mai ales de viața extra-sportivă, ajungi în postura de a câștiga și titluri, dar și de a fi remunerat corespunzător“, spune
Calafeteanu.

Ca orice sportiv care se respectă, Vali este profesionst și în timpul liber pe care încearcă să-l petreacă într-un mod cât mai util. 

„În general mă odihnesc, așa cum face, cred eu, orice sportiv. Am perioade în care doar citesc, nici nu deschid televizorul. Am perioade când ma uit la seriale, ascult muzică sau îmi place să mă plimb prin Herăstrău. Și mie îmi place să ies cu prietenii, dar nu să-mi trebuiască apoi două zile ca să-mi revin și să pot din nou să mă antrenez. Ca sportiv de performanță trebuie să ai un echilibru pe care nu mulți și-l găsesc, mai ales atunci când dau de performanță și de ceva bani“, crede Vali. 

După o viață petrecută în cea mai mare parte între buturi, cu atâtea sacrificii, dar și cu multe satisfacții, îl întreb ce și-ar mai dori. „Îmi doresc foarte mult să am un copil în perioada următoare. Acum, cei apropiați îmi spun că toată energia mea se duce pe partea profesională, pe rugby, dar eu cred că toate vin la momentul oportun pentru fiecare dintre noi“, încheie Vali. 

CV  

Data nașterii: 25.01.1985

1992- 1996 RC Grivița București

1996-2004 CS Metrorex

2004-2010 CS Dinamo

2010-2011 UTA Arad

2011-2017 Timișoara Saracens

2017 – prezent CSM București

Palmares

Campion național: 2007, 2008 - ambele cu Dinamo; 2012, 2013, 2015 - Timișoara Saracens

Câștigător al Cupei României

2008- Dinamo; 2011,2014, 2015, 2016- Timișoara Saracens; 2018, 2019- CSM București

Câștigător al Cupei Regelui: 2015- Timișoara Saracens, 2018- CSM București

Participant la trei ediții ale Cupei Mondiale: Franța- 2007, Noua
Zeelandă-  2011 și Anglia- 2015.

Câștigător European Nations Cup: 2006, 2010

Câștigător Rugby Europe International Championships: 2016/2017

100 de selecții la echipa națională

 

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te

© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.