„Nu pot pune totul pe seama unor conflicte din căsnicie, provocate mai ales de o terţă persoană care locuia împreună cu noi. Poate solicitările prea intense de ordin nervos din ultimii ani să fi dus la această stare gravă”, spune Iosif Sârbu în scrisoarea de adio. Pentru a continua la fel impersonal: „Încerc să-mi înving boala cu ultimele picături de voinţă. Nu-i cunosc originea şi nici denumirea”.
S-a născut la Șibot, județul la 1925. Avea să devină campion olimpic în 1952.
A început să practice tirul sub îndrumarea tatălui său Dănilă Sârbu, armurier la poligonul de tir al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică și a câştigat Cupa Bucureştiului, la 14 ani, la arma sport, cinci focuri, poziţia culcat.
În 1946 a câştigat titlul naţional de tir la arma liberă poziţia în picioare. Legitimat la Clubul Sportiv al Armatei Steaua, a reuşit să strângă peste 50 de titluri de campion naţional, fiind deţinătorul a numeroase recorduri naţionale.
În 1952, la Jocurile Olimpice de la Helsinki ţintea punctajul maxim, respectiv 400 de puncte, realizat la nivel mondial de sportivul american Jackson, potrivit volumului ”Campionii Secolului XX” (Editura Fundaţia Rompres, Bucureşti, 2000). Poligonul Malmi găzduia întrecerea olimpică la tir, poziţia culcat.
”Mi-am spus, în gând, să le arăt cine suntem că nu prea auziseră de noi”
Nume sonore ale disciplinei olimpice se reuneau la start pentru adjudecarea medaliei olimpice, printre acestea finlandezul Mantari şi rusul Boris Andreev.
Mult mai târziu avea să declare pe marginea momentului olimpiadei de la Helsinki: ”Mi-am spus, în gând, să le arăt cine suntem că nu prea auziseră de noi”.
A reuşit 33 de focuri în centrul ţintei, spre deosebire de 28 ale rusului Boris Andreev. A reuşit cele 400 de puncte atât de mult ţintite.
La 27 de ani, Iosif Sârbu aducea primul aur olimpic obţinut de un sportiv român. Reuşita lui Iosif Sârbu a umplut de bucurie pe tatăl său, care-i fusese primul antrenor din carieră, punându-i arma de tir în mâini.
Inovație de nevoie, după ce i-a fost afectat un ochi
Efortul consistent depus în timpul antrenamentelor şi competiţiilor avea să-i afecteze ochiul drept, medicii l-au sfătuit să renunţe pentru a nu-şi periclita vederea, conform cosr.ro.
Dârzenia-i caracteristică a fost motorul care l-a propulsat să meargă mai departe şi să caute soluţii.
Pe fondul lipsei de informaţii şi a accesului restrâns la posibilităţile de a găsi soluţii în ţară, a scris prietenului său, finlandezul Pauli Aapeli Janhonen, cu care legase o prietenie la concursurile mondiale de la Oslo, şi a reuşit să realizeze un dispozitiv, care ulterior avea să fie şi brevetat de Statele Unite în 1955, prin care muta viziera de la ochiul drept la ochiul stâng.
Izvor de încurajare în demersul său l-a reprezentat situaţia sportivului maghiar Takacs care în urma unui accident în care şi-a pierdut mâna dreapta s-a antrenat să poată trage cu mâna stângă.
În 1956 la Olimpiada de la Melbourne a ocupat locul 5 la 50 de metri puşcă poziţia culcat, precum şi locul 7 la 50 de metri puşcă la trei poziţii.
De ce a ales moartea
La 23 septembrie 1964, în poligonul de la Tunari, cere un pistol de calibru mare cu butoi. Cu puţin timp înaintea orelor prânzului, se încheia tragic viaţa primului sportiv român medaliat cu aur la Jocurile Olimpice – cel care descria competiţia de tir drept ”catedrală a sportului”.
MARTOR OCULAR AL FATIDICEI ZILE DE 26 SEPTEMBRIE 1964
Brașoveanca Maria Sicorschi, campioană națională de tir și ulterior arbitru, este primul martor ocular care depune mărturie despre ceea ce s-a întâmplat în fatidica zi de 26 septembrie 1964, ziua în care primul campion olimpic din istoria României a renunțat la viață. "Eram junioară pe vremea aceea. Mă aflam în poligonul Tunari, la marginea pădurii Băneasa, împreună cu colega mea Margareta Filip. Eram în pauză, după prima poziție, și mă plimbam alături de Margareta când, la un moment dat, trece pe lângă noi Iosif Sîrbu, nenea Ioșca, așa cum îl strigam noi, cei mai tineri. L-am salutat, ne-a salutat și fiecare și-a văzut de drumul său", își amintește ea pentru gsp.ro.
"A trecut pe lângă noi la o distanță de 3-4 metri . El de obicei trăgea cu pușca, așa că am rămas oarecum surprinse văzând că are în mână un pistol de calibru mare. Mergea calm, liniștit, de parcă nu voia să deranjeze nici pietrele. N-am apucat să ne depărtam prea mult de el, făcuserăm doar 10-15 pași, când am auzit o bubuitură puternică. Am întors capul instantaneu și l-am văzut prăbușit la pământ. Colega mea Margareta a suferit un șoc. Repeta întruna «…pușca, nea Ioșca…pușca, nea Ioșca». Imediat după nenorocire am fost evacuate din poligon de antrenorul nostru, Marin Cristea. Țin minte că salvarea a ajuns târziu pentru că traficul era închis în zonă din cauza unei delegații străine care sosea de la aeroport.
Citește și: VIDEO Un avion plin cu pasageri a decolat din New Jersey și a început să se dezintegreze în zbor
...A spus că vrea să vadă și el cum se comportă o astfel de armă cu care nu mai trăsese. Era un pistol de calibru mare, cu butoi. Căpitanul Feciorescu i l-a dat pentru că n-avea niciun motiv să-l suspecteze că va recurge la un asemenea gest.
Sîrbu a încărcat în pistol un glonț bont, care produce pagube mult mai mari în comparație cu unul ascuțit, clasic.
Pe 26 septembrie 1964, în poligon se afla și Teodor Ciulu, vicecampion european de tir și multiplu campion național: "S-a întâmplat undeva în jur de 10.00-11.00 dimineața. În poligon era puțină lume. Avusesem o scurtă discuție cu nea Ioșca și stabilisem să ne revedem la vestiar. La cel mult 10 minute după discuția noastră am auzit o bubuitură puternică. Eram în zona pavilionului central. Am luat-o la fugă spre locul de unde răsunase împușcătura. Când am ajuns acolo, am rămas înmărmurit. Nea Ioșca era căzut pe spate, la mică distanță de vestiar, cu capul către ușa de acces în clădire. Glonțul, unul cu vârf de plumb, intrase prin partea dreaptă a capului și ieșise prin stânga. Pentru că încă mai respira am vrut să-l ridic de acolo, dar medicul poligonului mi-a explicat că e în agonie și că e mai bine să nu-l clintim. Sincer, nu l-am crezut niciodată în stare de așa ceva", povestește Teodor Ciulu.
BILETE DE ADIO
Din acea zi de sâmbătă, 26 septembrie 1964, și până azi au apărut numeroase speculații cu privire la gestul lui Iosif Sîrbu. Ascunse într-un colț al dosarului de supraveghere, două bilete semnate "Iosif Sîrbu" oferă o nouă perspectivă asupra morții sale. Primul, dactilografiat, fără semnătură olografă, este datat 23 septembrie 1964 și se intitulează "Mărturisire".
Citește și: Interlopul oltean Rechinu, care controlează Mexicul, își sacrifică locotenenții. „Fără martori”
MĂRTURISIRE
Încerc să-mi înving boala cu ultimele picături de voinţă. Nu-i cunosc originea şi nici denumirea. Simt o stare continuă de nelinişte din această cauză.
Nu pot pune totul pe seama unor conflicte din căsnicie, provocate mai ales de o terţă persoană care locuia împreună cu noi. Poate solicitările prea intense de ordin nervos din ultimii ani să fi dus la această stare gravă.
Îi rog pe părinţi, prieteni şi toţi cei care m-au cunoscut să nu mă considere un laş. Am încercat tot ce am putut, dovadă sunt medicii, pentru a mă redresa. Nu mai pot suporta nici spitalele, nici medicamentele. Mi-a plăcut sportul, viaţa în aer liber, dar nu pot accepta infirmitatea.
După operaţia de apendicită, pe care eu am dorit-o, capu-l simt congestionat, iar starea de nelinişte s-a accentuat. Medicamentele mă buimăcesc şi am senzaţia că sunt beat. Nu mai pot suporta prea mult.
Consider că este cinstit să nu învinuiesc pe nimeni. Cei care m-au cunoscut reţin conflictele mele din ultimii ani, iar adevăraţii oameni vor şti cândva să spună adevărul despre mine celor ce vor dori să ştie cine am fost.
23 septembrie 1964 Adio
BOALA MISTERIOASĂ
Specialiștii spun că, cel mai probabil, sportivul suferea de depresie de pe urma faptului că nu își mai putea urma cariera, avea probleme în dragoste, dar și pentru că era urmărit de Securitate.
