Un bocet colectiv de Oscar. Cu praznic

Cătălin Prisacariu
DE Cătălin Prisacariu | Actualizat: 15.03.2021 - 23:29

Cine a participat măcar la o singură înmormântare pe la țară prin România știe că pe marginea gropii – înainte ca sicriul cu răposatul sau răposata să coboare în mormânt, dar mai ales în timp ce se întâmplă – se află o prezență degrabă vărsătoare de decibeli.

SHARE

Scenele sunt fascinante: pe drumul către biserică, la slujbă și pe drumul (mai scurt) către groapă, toată lumea păstrează tăcerea, rudele lăcrimează, cercul apropiaților celui/celei care se duce își poartă tristețea mai mult sau mai puțin evident. Când procesiunea se apropie de punctul culminant, după ce a șerpuit printre morminte și se oprește în fața a câțiva metri cubi de aer căscați în pământ, iese la rampă ea. Bocitoarea. Din senin, ca și cum ai apăsa pe un întrerupător, începe să emită. Clasica formulă “Un' te duci tu, X-ulescu?!” este recurentă. Și răcnită, de multe ori. De alte ori, gâlgâită în tremolouri dublate de lacrimi. În funcție de creativitatea artistei, decedatul/decedata este descris/descrisă printre bocete și urlete (se amestecă, de-a valma, atributele pozitive ale celui/celei care a plecat dincolo, totul în cheie de jale și disperare).

Dar poate cel mai surprinzător la bocitoare este că, de cele mai multe ori, nu doar că nu are nici o legătură de rudenie cu cel/cea care nu mai e, dar uneori abia dacă se cunoscuseră. Pe scurt, avem de-a face cu o jelanie strict artistică, în fond (sigur, cu katharsis-ul aferent la pachet), și nu cu exprimarea unei dureri reale. În anumite regiuni, serviciul este asigurat contra cost, dar în altele este pur și simplu voluntar, un ritual care trebuie îndeplinit cu necesitate în comunitate.

După ce, în sfârșit, îngropăciunea s-a săvârșit, urmează praznicul. Iar acolo, printre mâncăruri și băuturi, viața își vede de ale ei: toți au fost prieteni cu mortul/moarta, s-au ajutat, s-au respectat, dar așa e soarta crudă, îi ia pe toți, fără cruțare.

În cele din urmă, totul trece, cel/cea care fusese în viață până cu puțin timp înainte nu mai este decât un pretext pentru ca cei rămași să-și vadă de ale lor, de treburi, de nevoi, de conflicte, de prietenii, de orgolii.

Nu e deloc surprinzător că tocmai nația asta înnebunită să răcnească mai mult sau mai puțin artistic pe la înmormântări a produs “Colectiv”, filmul. Practic, regizorul a pus la un loc niște bocitoare și alte personaje care să populeze un praznic, apoi a pus camera pe acestea și le-a lăsat să se desfășoare. Iar magia s-a împlinit la montaj.

Nu discut calitatea artistică a producției, se pare că niște oameni mult mai calificați decât mine sunt de părere că merită nominalizări la Oscar.

Găsesc, însă, cu totul îndoielnică etica produsului, care inserează scene ministeriale de reality show cu aer de clip electoral printre tăieturile de la praznic.

Așa cum găsesc cu totul chestionabil scopul anunțat al filmului: aiurea, nu este despre nici o revelație jurnalistică, investigație pentru adevăr blablabla. De fapt, nu este nimic mai mult decât stoarcerea până la uscare a cârpei emoționale în care s-a transformat mare parte din societate după tragedia din clubul “Colectiv”. O stoarcere cu talent, dacă te uiți pe cronicile entuziaste de prin “Rolling Stone” (e adevărat, totuși, că bocitoarele și praznicele românești pot fi destul de exotice pentru culturi mai puțin melodramatice).

În cele din urmă, cu sau fără statuetă, regizorul și-a atins ținta, cascadoria publicitară i-a ieșit. La pachet, mai beneficiază și alții de pe urma parangheliei tragicinice. Perdantă, însă, e tocmai societatea, năclăită în lacrimile provocate de “Colectiv”, filmul. O societate anesteziată de mesaje mioritice, în ciuda a ce clamează participanții la praznic, care nu fac decât să consolideze tradiționalul fatalism românesc că nimic nu se schimbă vreodată (în afară, desigur, de suportul de redare – acum, și pe video!).

Fără ca organizatorul praznicului și participanții să aibă vreo responsabilitate directă, “Colectiv” se tot repetă: ba la Piatra Neamț, ba la “Balș”, ba în Apuseni, ba pe Siutghiol. Dar nu-i așa că, după ce te uiți la filmul de Oscar, simți că ești un cetățean de nădejde al patriei? Până la urmă, ai plâns și te-ai indignat, ce altceva ai mai putea face? În plus, ți-a plăcut și de ministrul ăla care mânca shaorme cu camerele după el, parcă e iar în Guvern, sigur va fi bine. Și parcă ar și merge un Oscar, de pomană, maică, de sufletele morților.

Google News Urmărește-ne pe Google News
Comentarii 0
Trebuie să fii autentificat pentru a comenta!

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
  •  
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online
  • Acces arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online
  • Acces arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
Articole și analize exclusive pe care nu trebuie să le ratezi!
Abonează-te