România este țara care a dat-o lumii pe Ana Aslan, medicul care a revoluționat geriatria și gerontologia, și, totuși, România e țara în care nu există nicio cultură pentru sprijinul persoanelor în vârstă.
Pomenile sezoniere, mai ales înaintea alegerilor, acele ajutoare pentru bătrâni, sunt ca un scuipat pe obrazul lor brăzdat de vremuri. Pentru că ai noștri vârstnici sunt tratați de prea multă vreme ca niște cerșetori.
Însă ochii lor nu cer bani, vor doar un pic de atenție, un mic semn că le înțelegem suferințele și că nu i-am uitat.
Lucrurile astea nu le pot înlocui niciodată două sticle de ulei, o pungă de făină și una de zahăr.
Uitați-vă pe stradă, în drumurile voastre, la oamenii în vârstă. Faceți abstracție de orice altceva. Încercați asta măcar o zi, și puneți-vă în locul lor.
Citește și: "Azilele groazei" la Gorj. Bătrâni ascunși în pături prin vii și grădini să nu fie văzuți de presă
Faceți acest exercițiu și când mergeți în străinătate, în țările din Vest, în special.
O să vedeți peste tot grupuri de persoane în vârstă care-și trăiesc viața. Îmbrăcați colorat, cu zâmbetul pe buze, plimbându-se prin parcuri, muzee sau stând de vorbă pe la terase.
Citește și: Detalii din căminul ororilor din Voluntari: Îngerii morții râdeau când ardeau bătrânii cu ardei iuți
Îi simți cum se bucură de viață și te gândești că așa ți-ai dori și tu să fii când vei ajunge, dacă vei ajunge, la vârsta lor.
Apoi te întorci acasă și, până să afli despre noi orori din azilele groazei, ți se rupe sufletul de bătrânii noștri care, chipurile, trăiesc bine. Majoritatea sunt singuri, triști, mereu cu teama zilei de mâine, nici vorbă să vrea să plece în vreo excursie.
Citește și: Vasile Bănescu, despre azilele groazei: Monștrii adevărați au adesea chip agreabil uman, apar la tv
Pentru cei mai mulți, viața înseamnă drumul până la magazinul din colț și un popas pe banca din fața blocului. Unii au copiii departe, îi văd doar în poze, pe telefon, alții au copiii în țară, dar prea ocupați ca să îi facă să simtă pe părinții și bunicii lor că încă mai contează în viețile lor.
Îi mai găsești cuminți, așteptând cu orele prin spitalele și policlinicile de stat, să le vină și lor rândul la „serviciile medicale gratuite“, oferite de multe ori în alte localități decât cele în care locuiesc.
Fără să aibă vreo vină, neajutorați ca niște copii, bătrânii noștri ne cer mereu ajutorul din priviri, dar suntem prea grăbiți să ne uităm în ochii lor.
Că politicienii noștri dau fără scrupule tot felul de afaceri ciracilor lor, chiar dacă e vorba de viețile unor oameni, știam. Din partea lor mă aștept la orice.
Nu mi-am imaginat însă cruzimea acelor angajați din aceste azile ale groazei care le puneau ardei iuți în mâncare bieților bătrâni doar ca să se distreze, îi băteau ca să nu se mai plângă, îi înfometau și îi țineau într-o permanentă teroare. Apoi se lăudau către ceilalți cu grozăviile făcute unor oameni fără nicio apărare, care puteau să le fie părinți sau bunici.
Care ar fi pedeapsa potrivită pentru astfel de animale? Pedeapsa reală, nu cea din Codul Penal. Pentru că vor exista, cu siguranță, condamnări cu închisoare pentru capii acestor rețele, însă cei care erau uneltele lor vor scăpa mai ușor, iar autorii morali, politicienii care i-au girat, vor scăpa neatinși.
N-am nicio speranță că sistemul se va schimba în profunzime prea curând. Politicienii îi vor trata pe bătrâni ca pe o masă de votanți, nu ca pe niște oameni care au dreptul la liniște și fericire după o viață de muncă.
Însă fiecare dintre noi poate să schimbe ceva. Și putem începe sunându-ne mai des prăinții și bunicii și având răbdare să-i ascultăm. Și nu doar pe ei. Toți avem oameni care ne-au ajutat la un moment dat în viață: foști colegi, foști profesori, mentori. Și lor le putem arăta că nu i-am uitat, că nu ne-au fost de folos doar într-un moment al vieții, că încă înseamnă ceva pentru noi.
E momentul să le întoarcem ce am primit când am avut nevoie, pentru că fără să ne dăm seama vom fi curând la fel ca ei.
