Talibanii din România și „normalitatea” de care mi-e frică

DE Răzvan Chiruță | Actualizat: 18.08.2021 - 11:59

SHARE

Ne șochează pe toți imaginile și informațiile care vin din Afganistan despre modul brutal în care talibanii preiau puterea și ne îngrozesc măsurile pe care le impun, în numele unor credințe religioase duse la extrem, împotriva fetelor și femeilor și împotriva tuturor celor care și-au dorit un mod de viață modern și bazat pe drepturile egale. 

Toate profesoarele și studentele au fost deja alungate din universitate și din școli, tinerele sunt căutate pentru a fi măritate cu forța cu luptători talibani și, cel mai probabil, vor fi reinstituite legile prin care nu vor mai avea voie să iasă din casă decât în condiții speciale și complet acoperite. Practic, vor fi iar transformate în simple obiecte la cheremul soților lor. 

Nici bărbații nu vor scăpa de rigori absurde, pentru talibani lungimea bărbii fiind, de exemplu, o chestiune foarte importantă, care se poate lăsa cu lovituri de bici. 

Iar lovitura de bici e pedeapsa cea mai ușoară, căci moartea e o sentință banală pentru „trădătorii” „adevăratelor valori” islamice în care cred talibanii. 

Citește și: Disperarea unei jurnaliste afgane: Am fugit, dar nici un loc nu mai e sigur pentru mine

Taliban, de altfel, a devenit în limbajul comun sinonim cu extremismul. Așa am ajuns și noi, în România, să vorbim despre „talibani” atunci când ne referim la persoane care susțin cu vehemență și violență (doar verbală, deocamdată, din fericire) propriile ideologii. 

Am remarcat pe Facebook multe reacții de tipul „să mulțumim că suntem norocoși că trăim într-o democrație” sau „iată ce important este acum că trăim într-o societate totuși liberă”. Așa este. 

Dar totodată observăm că 20 de ani nu sunt de ajuns (predicția celebră a lui Brucan este iată greșită) pentru a schimba fundamental societăți și mentalități. 

Într-o astfel de ocazie ne amintim că, după 30 de ani de la schimbarea de regim din 1990, România, deși mult evoluată, nu s-a schimbat fundamental în ceea ce privește mentalitatea. 

Încă nu a dispărut conceptul „furt = m-am descurcat/nu e așa grav”, nu a dispărut meteahna de „a da bani medicului să mă trateze bine”, iată cât de greu este eliminat fondul clasei, susținut chiar de părinți. Cât privește șpaga dată polițistului pentru a închide ochii, va mai curge multă apă pe Dunăre, vorba clișeului, până să dispară.

Dar acestea sunt cele mai mici dintre „tradițiile” periculoase. 

În duminica în care talibanii, cu nebunia lor islamistă, intrau în Kabul, la Putna, președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, ne vorbea despre dorința sa ca națiunea întreagă să se confunde cu Biserica Ortodoxă Română.

„Și astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este egală cu lumea. Iar Biserica noastră este egală cu națiunea română”. 

Mai mult, academicianul șef vorbește despre „o societate secularizată, dezorientată, cum e  societatea europeană de astăzi, în care toate marile valori ale omenirii sunt puse sub semnul întrebării”, în care românii „ar trebui, cu bună cuviință și cu smerenie, să ne vedem de rânduiala noastră, să luăm exemplul marilor cărturari de la Putna, de la Vasile Alecsandri până la Mihai Eminescu”.

Acel final al unui discurs altfel mai degrabă istoric până atunci ar fi trecut cu vederea dacă ar fi fost singular. Și, de ce nu, dacă nu ar fi susținut tocmai în această duminică care probabil va avea consecințe majore pentru întreaga lume. 

Problema este că acest discurs nu e singular. Constatăm tot mai puternic o revenire a unui puternic discurs ultrareligios ortodox, în care nu contează decât supunerea față de „tradiția” și perceptele unei singure biserici pentru a fi „un român adevărat”. 

În care națiunea, ce cuprinde și catolici, și protestanți, și martori ai lui Iehova și atei, ar trebui să fie reprezentată doar de Biserica Ortodoxă. În care oamenii care vor să fie altfel, trebuie aduși pe același calapod visat de Ioan Aurel Pop și alții ca el. În care am scăpat de dictatura politică, dar care intră într-o dictatură a religiei prost trăită și prost înțeleasă. 

Cred în Dumnezeu, sunt ortodox și mă simt bine în ortodoxia mea și în credința mea în Dumnezeu. Dar nu fac caz de asta, nici consider superioară religia mea față de a altora, nici nu doresc ca toată lumea să gândească la fel ca mine. 

Ori, pornind de la coruptul IPS Teodosie, care ne spune că e un păcat să intrăm într-o biserică catolică, până la infractorul condamnat Gigi Becali, care pretinde că el este normalitatea, într-un contra marș la marșul Pride al comunității LGBTQ+, constatăm că România intră ușor ușor pe un drum periculos al extremismului religios, mascat uneori sub numele de patriotism și de „apărare a valorilor”.

Un extremism practicat de specimene dintre cele mai toxice - când nu sunt de-a dreptul infractori sau dereglați mintal - pe care le-a dat această țară. 

Sigur, talibanii noștri, aici cu sensul de extremiști, sunt încă mici copii față de talibanii afgani. Dar asta și pentru că nu au încă putere. Nu sunt convins că, la cum funcționează actuala guvernare, nu o vor primi în 2024. 

Mi-e frică de „normalitatea” celor care au participat la așa zisul „Marș al Normalității”. 

P.S.: La același eveniment, aplaudat de Ioan Aurel Pop, istoricul Silvian Emanuel Man, președintele de onoare al Ligii Studenților Iași a declarat nici mai mult nici mai puțin decât: „Istoria este scrisă de cei curajoși, care scot sabia ca să separe grâul de neghină, oile de capre, și care nu au frica că vor muri de sabie, că chiar Hristos a spus că nu a venit să aducă pace, ci sabie.

Să ne războim, așadar, cu lenea, confortul și comodidatea din noi, căci eroii nu stau în case, dar să ne războium și cu ignoranța și cu neștiința, căci vorba lui Eminescu, mulți lucrează, dar puțini gândesc.”

Interesantă simbolistică a cuvintelor.

Comentarii


© 2021 NEWS INTERNATIONAL S.A.