Nu, nu sunt tristă că nu mai este starea de urgență, că nu mai stă cineva cu parul pe noi ca să respectăm niște măsuri normale de distanțare socială și de igienă. Nu am nicio “nostalgie” după starea de urgență.
Din contră, sunt foarte fericită că nu mai este această stare de urgență și că ne recăpătăm, treptat, toate drepturile și libertățile de cetățeni. Eu sunt un om nu liber, ci foarte liber. Pur și simplu, nu pot trăi îngrădită și orice atentat la libertatea mea - chiar dacă e justificat medical - îmi provoacă rău.
Respect întotdeauna legile, dar măsurile extreme, cum a fost starea de urgență, cred că trebuie să rămână extreme. Nu trebuie să ne obișnuim cu ele. Nu mă îmbolnăvesc de covid, stând în casă, dar mă îmbolnăvesc de altele, tocmai din cauza faptului că stau în casă cu lunile și renunț la aproape tot ce înseamnă viață.
Eu cred că trebuie să luptăm pentru a trăi normal, nu pentru a ne îngrădi drepturile și a fugi să ne ascundem pe sub pat. N-am de gând să îmi ridic statui pentru cât de mult pot eu sta în casă. Cel mai mult, în starea de urgență, am stat 16 zile, fără să ies deloc. A fost groaznic. De fapt, în ultimele două luni mi s-a deteriorat sănătatea, pe care am pus-o cu greu pe picioare, măcar cât de cât, în ultimii doi ani. Abia în a doua parte a stării de urgență am mai ieșit să alerg, să fac puțină mișcare în aer liber.
Nu am de gând să defilez cu “realizări” de tipul: “Wow, am stat în casă nșpe ani, eu pot munci singură toată viața și oricum sunt o sociopată și nu vreau să văd oameni”. Nu, nu sunt din categoria asta. Nu sunt deloc.
Eu sunt un om care vrea să trăiască liber, să muncească, să se bucure alături de alți oameni, căruia îi place viața, sunt un om dependent de drepturile și de libertățile lui.
Apoi, nu am niciun chef să mă închid într-o carcasă, speriată cine știe cât timp și cine știe cum aș mai fi după acest timp, perioadă în care de țara mea să se ocupe niște nepricepuți, fără să mai fie prea mult deranjați, doar pentru simplu fapt că, atunci când a venit pandemia asta, ei s-au aflat pe niște posturi, iar noi ne-am legat în casă.
Eu cred sincer acum, la fel cum credeam și înainte de starea de urgență, că Raed Arafat trebuie demis. Nu, nu vreau răul Sănătății din România și nu vreau să pun pe nimeni în pericol, tocmai de aceea cred că Arafat trebuie demis. Există oameni care îl pot înlocui și pot face treabă foarte bună, pentru că țara asta nu e plină de idioți, iar Arafat e singurul bun. Nu e.
Cred că ministrul Marcel Vela trebuie demis. Pentru toate anunțurile din toiul nopții, pentru toate bâlbâielile, cum a fost cea cu BOR și Învierea, inclusiv pentru faptul că acum avem trei zile în care nu a existat nicio reglementare legală care să poată împiedica organizarea unor petreceri ca cea de aseară din Herăstrău. Vela, care a fost “dumnezeul” stării de urgență, trebuia să facă totul ca să nu ajungem aici. Ministrul Educației, doamna Anisie, trebuie demis. Mi s-a părut cel mai slab ministru, de o incoerență și o lipsă de orice plan, ceva de nedescris.
Deci, eu vreau din tot sufletul să revenim, treptat, într-un ritm sănătos, la starea de normalitate a unei țări libere, democratice, fără să mă îngrădească nimeni și nimic. Iar când spun nimeni și nimic, mă refer inclusiv la inconștienții care s-au îmbulzit să petreacă în Herăstrău.
Mă refer și la ÎPS Teodosie, care n-a ținut cont de nimic și a împărtășit, cu aceeași linguriță, mai mulți copii. Mă refer și la cei care au protestat în Piața Victoriei. Nu am nicio problema cu tema protestului lor, fiecare poate protesta pentru ce vrea.
Singura mea problemă e ca sănătatea publică sa nu fie pusă în pericol de unii inconștienți și de autorități. Dacă e pusă în pericol, atunci eu nu mai sunt de acord că unii dintre noi, în spațiul public, respectăm cu strictețe sănătatea și viața celorlalți, iar alții mi le pun în pericol.
