„E nevoie de un guvern, de un partid și de o coaliție care să le spună atât băncilor, cât și multinaționalelor din România că și această țară are dreptul să ceară ca din profiturile uriașe pe care le fac aici taxele să le plătească aici, nu în paradisurile fiscale sau în țările de origine, pentru că banii îi fac aici, în România, cu români”, a susținut Liviu Dragnea.
Citind afirmația ai avea impresia că acesta și tot PSD au aterizat ieri în România și au aflat, brusc, că băncile „sug sângele poporului”. Și au decis că nu mai e cale de discuții și analize și au intrat cu barda în sistemul bancar impunând, peste noapte, taxe.
Desigur, lucrurile nu stau așa. PSD guvernează de 7 ani și a avut timp să reglementeze sistemul financiar făcând o analiză serioasă și după negocieri cu jucătorii din piață. Sau măcar mimând dialogul. Nu a făcut-o. A intrat la rupere, anunțând, că va da o Ordonanță de Urgență care stabilește o „taxă pe lăcomie” ce trebuie plătită în funcție de indicele ROBOR. Cealaltă „invenție” ține de impunerea unei taxe de 3% din cifra de afaceri pentru firmele din comunicații și energie.
De ce a luat PSD această măsură azi și nu oricând din 2012 încoace? Sunt trei explicații. Una financiară – guvernul nu mai are bani să susțină creșterile de salarii ale bugetarilor, pensiile speciale și alte pomeni acordate din fonduri publice.
A doua, ține de pricepere. În loc să creeze un mecanism care să reglementeze sistemul financiar, al comunicațiilor sau al energiei, a fost mai simplu pentru „specialiștii” din guvern să ia „cu japca” un procent din banii companiilor.
A treia explicație ține de contextul politic. Lui Dragnea, care probabil se gândește să candideze la Cotroceni, nu îi mai rămâne decât culoarul naționalist-populist. Accentele, însă, sunt grotești și mai radicale decât cele folosite de Viktor Orban în Ungaria.
„Am văzut tot felul de reacţii, inclusiv din partea unor mari companii. Eu îi avertizez să înceteze să mai ameninţe statul român sau să încerce să şantajeze public statul român. Statul român nu este un sat fără câini şi nu este un stat la cheremul vreunei companii, indiferent că este românească sau străină ”, a declarat tot Dragnea.
O să îi ofer un contraargument la fel de populist. Ce ar fi să ne întoarcem în prima jumătate a anilor 2000, atunci când România era un sat plin de câini și unde pe drum vedeai cel mult un Matiz sau Cielo pentru că alte mașini străine în afară de cele produse de Daewwo nu erau. Când televizorul erau un lux, iar în loc de hypermaketuri (înjurate acum că fug cu profitul) cumpăram de la niște dughene de colț de stradă.
PSD a atins o nouă culme a ipocriziei și își dă măsura impotenței de a guverna. Într-o țară pe care au îngenunchiat-o, pe care o controlează aproape în totalitate, PSD și Dragnea se plâng că supermarketurile, băncile și companiile străine duc țara la faliment. Prost e cine îi crede.
