Încrede-te şi înjură

DE Radu Paraschivescu | Actualizat: 03.10.2019 - 21:54

Specialiştii în pornoşag carpatin susţin că mândria bunului român are o ramificaţie lexical-frazeologică. Altfel spus, puţină lume ne face faţă în materie de de limbaj buruienos. Îi surclasăm pe unguri la măscări şi pe englezi la seriile sinonimice ale genitaliilor.

SHARE

Pe lângă noi, italienii sunt nişte garoafe de plastic, iar francezii nişte catiheţi îmbujoraţi sfielnic. Dinăuntrul situaţiunii, ai impresia că nimeni nu porcăieşte mai năprasnic ca românul – afectuos sau furibund, ghiduş sau apoplectic. Rusul, grecul, polonezul, croatul şi turcul îşi admit inferioritatea.

Viforul înjurăturii româneşti instituie cod roşu de dimineaţă până seara, indiferent de anotimp, guvernare sau alinierea planetelor.

Ceea ce lingviştii, antropologii, experţii în mentalităţi şi cercetaşii sufletelor nu ne-au spus încă e motivul pentru care injuria românească are, în general, nevoie de două cuvinte-fetiş, care desemnează tot atâtea bastioane ale încrederii: mama şi biserica.

Trimiterea la origini face parte din arsenalul obligatoriu al emiţătorului. O înjurătură care nu poartă în pântecul ei o referire la pântecul din care-ai venit pe lume e fără sare şi piper. Şi e de la sine înţeles că omul care-o proferează nu se gândeşte la consecinţe. Importantă e infamia, nu riscurile pe care le comportă rostirea sau scrierea ei.

Aşa s-a ajuns, cu vreo cinci ani în (t)urmă, ca în tribuna unui stadion din Bucureşti să se legene, în bătaie de joc şi de vânt xenofob, o întrebare pusă în maghiară pentru adversarul venit să joace un meci de cupe europene: „Cât timp ţine o unguroaică rahatul în ea? Nouă luni”.

Scabrozitatea a fost premiată de UEFA cu o amendă de cincizeci de mii de euro pentru clubul organizator, dar asta n-a contat. Mama duşmanului venit, ca de obicei, să ne răpească Ardealul fusese lovită în punctul intim. Lucrurile sunt limpezi când vine vorba de expedierea la origini: evocarea anatomiei reproducătoare îl atinge şi pe cel jignit (direct), şi pe cea care l-a născut (indirect).

Sunt foarte dese cazurile când ofensatul însuşi pretinde tratament diferenţiat: „Pe mine n-ai decât să mă-njuri, dar de mama să nu te-atingi, că-i de rău”. Te poţi lua de oricine, mai puţin de născătoare, de izvorul firii, de fântâna vieţii, de fiinţa care aduce pe lume.

De aceea înjurătura vaginală e de neiertat, pe când derivatele în care „mamă”, trecut la genitiv, e precedat de alte determinări anatomice („gâtul mă-tii”, „gura mă-tii”) devin, prin comparaţie, pasabile.

Sacralitatea mamei se conjugă, în mentalul celor care înjură, cu mama sacralităţii. Biserica e, sondaj după sondaj, posesoarea celui mai mare capital de încredere publică pe care poate să-l stocheze o instituţie. Prin urmare, ea devine furnizor principal în barocul injuriei româneşti.

La fel cum, în plan familial, nu există înjurătură de tată, soacră, cuscru, naş sau ginere, în planul instituţiilor nu există înjurătură care să vizeze armata, poliţia, preşedinţia, parlamentul, sindicatele, guvernul, pompierii sau alte centre, mai mari sau mai mici, de încredere publică.

Mama şi biserica sunt punctele sensibile ale românului, iar asta se vede în primul rând în felul cum e structurată înjurătura, în arhitectura mai degrabă decât în metafizica ei.

Desigur, ocara perfectă în sintetismul ei rotund este „biserica mă-tii”, unde ofensatorul foloseşte ambele vocabule-nucleu.

Însă nu trebuie uitat întregul repertoriu de injurii în care „mama” e cuplată la o sumedenie de cuvinte din acelaşi registru: paşte, dumnezei, anafură, prescură, cruce, grijanie, mormânt, morţi.

Pentru o naţie atât de bine înfofolită în pioşenie, pentru un popor capabil să stea cu orele la coadă pentru atins sau pupat moaşte, uşurinţa cu care fabrică înjurături bisericeşti e, să recunoaştem, suspectă.

Comentarii

© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.