Când a început așa numita operațiune militară rusească specială în Ucraina, comunitatea internațională și-a adus aminte de rapida cucerire de către „omuleții verzi“ - din Spetsnaz, forțele speciale ale Federației Ruse - a ceea ce iubitorii de strategie militară numesc portavionul terestru al Mării Negre.
Ce mai are Rusia de făcut?
Vă mai amintiți? Spre uluirea liderului de la Kremlin, Kievul nu s-a predat după trei zile, unitățile militare rusești s-au retras din nordul Ucrainei, mai târziu s-au repliat rapid din arealul Kharkiv/Harcov, ca până la urmă să se retragă, la ordin, din orașul Herson.
Să aloci aproape jumătate de milion de militari pentru cucerirea Ucrainei și aceștia să preia controlul doar a unor porțiuni din oblasturile Lugansk, Donețk, Zaporojie și Herson, să iei la cunoștință pierderea vieții, pe câmpurile de luptă, a zeci de mii de soldați ruși și să mai trimiți 300.000 de mobilizați, jumătate fără o instruire preliminară, cealaltă jumătate cu o pregătire pentru luptă făcută pe repede înainte, înseamnă pur și simplu să nu îți pese de opinia publică din statele democratice membre ale comunității transatlantice, care preferă imaginea Statuii Libertății din New York, decât pe aceea a autocratului care se și vede restauratorul statului multinațional de tip stalinist.
Peste Ocean și în Europa, lucizii nu au încă un răspuns realist la întrebarea: cât va mai dura războiul dintre Ucraina și Federația Rusă?
Asta în timp ce pământenii manipulați de propaganda rusă se lasă păcăliți cu promisiunea unor arme noi, de care va beneficia urmașa armatei sovietice, detaliu care aduce aminte de promisiunea lui Hitler de a folosi V-2 / Vergeltungswaffe 2 / Arma Răzbunării 2 - prima rachetă balistică cu rază lungă de acțiune dezvoltată în timpului celui de-al Doilea Război Mondial în Germania - pentru a schimba soarta războiului, prin bombardarea Londrei.
Din septembrie 1944, peste 3.000 de rachete V-2 au fost lansate de către Wehrmachtul german împotriva unor ținte Aliate în cursul războiului, cea mai mare parte vizând Londra, iar ulterior Antwerpen și Liège.
Racheta avea o rază de acțiune de 400 de kilometri, se deplasa cu o viteză supersonică și provoca distrugeri imense. Cu toate acestea, Adolf Hitler a pierdut războiul, Germania a fost divizată și lecțiile de învățat nu au fost însușite de sovietici, care credeau că orânduirea lor pretins comunistă va dăinui în vecii vecilor.
Azi, Uniunea Sovietică este în cenușa istoriei. Și nici Federația Rusă nu se simte prea bine.
Pericolul dezintegrării este tot mai des semnalat de cei atenți la evoluții geopolitice care, în timp, în anumite circumstanțe istorice, nu mai pot fi controlate și inevitabilul prăbușirii unui colos imperial devine o surpriză de proporții, cum s-a întâmplat pe 26 decembrie 1991, când URSS a trecut definitiv în cartea de istorie.
Cu Putin la Kremlin, statul federal post-sovietic mai are două șanse de a câștiga războiul declanșat contra Ucrainei:
1. mobilizarea generală, care ar aduce un efectiv copleșitor armatei ruse,
2. armata rusă să beneficieze de un masiv ajutor militar din partea Republicii Populare Chineze, care, în acest mod, și-ar testa armamentul și tehnica de luptă din dotarea armatei sale.
Aici nu este vorba de o fabulație! Doar de o estimare exprimată public de Avril Haines, avocat american și înalt oficial guvernamental, acum director al informațiilor naționale în administrația Biden, ea fiind prima femeie care ocupă acest post.
În informarea făcută unei comisii senatoriale din Congresul SUA, doamna Haines a susținut că forța expediționară rusă dislocată în Ucraina nu are nici muniția necesară, nici efectivele dezirabile pentru a continua ofensiva pe întreaga linie a frontului, ceea ce și explică obstinația cu care comandanții ruși s-au concentrat, în Herson, Zaporojie și Lugansk, pe menținerea pozițiilor defensive.
Lucrează timpul în favoarea lui Putin?
Logica președintelui rus se bazează pe speranța că, în următorii ani, opinia publică internațională, statele membre ale NATO se vor obișnui cu teritoriile ucrainene preluate manu militari de Federația Rusă, vor diminua ajutorul complex actual, pentru autoritățile de la Kiev și se va ajunge, într-un târziu, la un acord de pace, după principiul „ce am cucerit rămâne parte a Rusiei“.
Totuși, nu există nicio probă publică conform căreia Putin să dea de înțeles că a priceput limitările reale ale armatei ruse. Iar dacă ar fi să dăm crezare propagandei oficiale a Federației Ruse, Moscova pare că nu se teme de un conflict direct cu Statele Unite ale Americii, amenințând cu recursul la folosirea armei nucleare, uitând, cu cinism, că, după plecarea primei rachete balistice intercontinentale ruse, replica de peste Ocean ar aneantiza capitala rusă. Dar nu se va ajunge acolo.
Deși nu recunoaște fățiș, conducătorul de la Kremlin știe că opțiunea nucleară este doar pentru impresionarea publicului rus.
După cum, pentru a menține sprijinul alegătorilor din Federația Rusă, este nevoie de alte măsuri, evident drastice, cum ar fi mobilizarea generală, deși atunci cel mai probabil va fi o reașezare a centrelor de putere în statul autocratic rus, ce ar putea duce chiar la extirparea actualului conducător din vârful federației răsăritene.
Opțiunile comunității transatlantice
În urmă cu un an de zile, Vladimir Putin a înghițit în sec ratarea cuceririi Kievului în numai trei zile - prim semn al realității că una era armata rusă la parada tradițională anuală, de 9 mai, și cu totul altceva s-au dovedit a fi unitățile militare rusești trimise în Ucraina.
Adică prost echipate, cu armament și tehnică de luptă din veacul trecut, cu o logistică ruptă de realitatea câmpului de luptă, cu tancuri vechi, elicoptere doborâte rapid și avioane de bombardament folosite tot mai prudent, din cauza eficienței artileriei ucrainene, și cu nave militare încremenite în proiectul forțelor navale din secolul 20.
Atunci, președintele rus a inițiat, mai degrabă discret decât public, translația de la ultimatumul factual inițial, la negocieri bazate pe un compromis reciproc, despre care azi nu știm decât că au fost anulate de Kiev, probabil în urma unei consilieri avizate venită de peste Ocean.
ACȚIUNE „Angajamentul Statelor Unite față de Alianța noastră NATO și articolul 5 este solid. Și fiecare membru al NATO știe asta“, a afirmat Joe Biden, președintele SUA. După invadarea Ucrainei de către Rusia, NATO a dublat numărul grupurilor de luptă.
Pentru a explica propriilor susținători prelungirea războiului, echipa actuală de la Kremlin agită povestea cu profiturile pe care le face acum industria de armament din comunitatea Alianței Nord-Atlantice.
Realitatea fără fard? Dincolo de Summitul NATO de la Madrid și de reuniunile ministeriale ale aliaților, rezervele de muniție din statele membre, precum și tehnica de luptă conservată în diferite locații se aflau doar la nivelul unei previzibile defensive naționale.
Prin urmare mai puțin la altitudinea concepției Comandamentului Suprem al Forțelor Aliate din Europa, cu sediul la Mons, axată acum pe generarea unei forțe de peste 300.000 de militari, capabilă să reacționeze la o posibilă agresiune răsăriteană.
Aliații au convenit asupra unor noi orientări, noi cerințe pentru stocurile de muniție, asigurându-se că pot reumple propriile stocuri, și continuă să ofere sprijin Ucrainei.
Tot aliații din NATO au semnat contracte cu industria de apărare pentru a crește producția, având în vedere semnalele de cerere pe termen lung. În plus, mai multe state membre ale Alianței au intrat în proiecte comune sau în achiziționarea de diferite tipuri de muniție, dar și depozitare de muniție.
Și ar mai fi ceva de semnalat!
În varianta că Republica Populară Chineză va furniza un ajutor militar substanțial pentru armata rusă, vor fi două efecte neașteptate la Beijing.
Primul? China comunistă va fi discreditată în emisfera sudică a Planetei Albastre, unde a dorit să fie percepută doar ca un serios investitor economic, nicidecum ca o putere de tip imperial, momentan cu un recurs vizibil la arma economică.
Al doilea? Eroarea de a continua presiunea complexă asupra Taiwanului ar putea genera, la nu puține state vecine, opțiunea pentru o viitoare alianță asiatică, comparabilă cu NATO, ai cărei inițiatori pot fi Australia, Coreea de Sud, Japonia și evident SUA.
Cele două efecte l-ar pune pe Xi Jinping să se gândească la scurtarea rapidă a mandatului său. Unul care, brusc, nu va mai fi pe viață.
