De ce nu iubesc europenii Uniunea Europeană?

DE Alexandru Lăzescu | 04.11.2018 - 16:59

Deși își doresc pragmatic ca țările lor să rămînă în UE, alegătorii vor vota probabil la europarlamentarele de anul viitor, într-o proporție mult mai mare ca în trecut, partide eurosceptice, critice față de Bruxelles, ale cărui puteri și influențăvor să le reducă considerabil

SHARE

Un articol apărut în august în Wall Street Journal remarcă un aparent paradox: deși în ultimii douăzeci de ani Uniunea Europeană a cheltuit aproape $1 trilion (o sumă de 8 ori mai mare față de cea alocată prin Planul Marshall pentru reconstrucția Europei de Vest după cel de-al doilea război mondial) pentru a finanța tot felul de proiecte, muzee, școli, piscine, autostrăzi, poduri sau rețele de apă și canalizare, în diferitele țări membre UE nu este deloc iubită. 

De pildă, regiuni din Țara Galilor care au primit în actualul exercițiu bugetar de 7 ani €2 miliarde în fonduri de coeziune (pe care le pot accesa zonele din UE în care PIB-ul pe locuitor este mai mic de 90 procente din cel mediu european), au votat masiv pro-Brexit. Nici în Polonia nu există multă simpatie pentru UE, deși este țara care a beneficiat, de departe, de cei mai mulți bani din fondurile de coeziune. Peste €63 miliarde, în total, doar în exercițiul bugetar 2014-2020. La mare distanță de Italia (€21,7miliarde), Spania (€20,5 miliarde), Republica Cehă (€18 miliarde) sau România (€17,7 miliarde). Este interesant de remarcat și faptul că Republica Cehă este singura țară membră (cu excepția, bineînțeles, a Marii Britanii) în care, conform unui sondaj din 2017, o majoritate a populației (scorul este de 47 procente la 43 procente) ar vota pentru ieșirea din Uniune.

Motivele lipsei de simpatie a europenilor față de UE sunt variate. O parte sunt de natură economică. De pildă, marile lanțuri comerciale occidentale sunt acuzate că i-au sufocat pe comercianții autohtoni. Unii, precum fostul premier britanic Tony Blair, spun că prin extinderea pieței pentru produse și servicii în estul continentului Europa de Vest este compensată, parțial, pentru sumele generoase puse la dispoziție pentru dezvoltarea statelor din Est dar e puțin probabil ca acest tip de argumentație să fi convingătoare, mai ales în situații de criză precum a fost cea de acum trei ani din Grecia. 

Există și destule critici la adresa birocrației excesive și a manierei greoaie în care sunt administrate fondurile europene sau a constrîngerilor de natură ideologică impuse la analiza proiectelor. Tot felul de concepte inventate de birocrația bruxelleză, precum dezvoltarea durabilă sau inovarea socială, nu fac decît să creeze confuzie și să complice astfel de demersuri. 

Nici instituțiile de la Bruxelles și nici funcționarii de acolo nu sunt foarte iubiți. La asta contribuie și dezvăluiri de presă precum aceea că judecătorii de Curtea Europeană de Justiție au salarii de €256 mii pe an la care se adaugă un „spor de relocare” de 15 procente plus mașină cu șofer. Este, spre comparație, dublul salariului primit de primul ministru al Marii Britanii. 

Ceea ce desigur a provocat destule critici si comparații. Un think tank britanic, Open Europe, dezvăluia, în 2016, că salariul mediu anual al funcționarilor europeni este de €78,500 dar poate crește pînă la €91,000 dacă se iau în calcul „beneficiile de expatriat” de 16 procente. Sunt critici și față de ceea ce unii consideră a fi dimensiunea exagerată a personalului angajat în instituțiile europene, care ajunge la peste 55 de mii. În acest punct un profesor ieșean de economie face adesea o comparație cu cei doar 3-4000 de funcționari care asigurau administrarea Imperiului Britanic. 

Problema e că Bruxelles-ul, mai ales Comisia Europeană, și-au asumat în timp, spun unii exagerat, o mulțime de atribuții pe care le-au transferat de la autoritățile naționale. Este într-un fel paradoxal că în destule situații statele din componența Statelor Unite ale Americii au mai multă libertate de acțiune în raport cu guvernul federal decît au țările membre ale Uniunii Europene în relația cu Comisia Europeană. Or, acest proces de centralizare excesivă a creat și creează animozități și este în parte responsabil pentru Brexit. 

Însă probabil cele mai multe nemulțumiri sunt de natură primordial culturală, identitară. E vorba de acele poziții, atitudini, percepute drept lipsă de respect față de sensibilitățile naționale. 

De exemplu, în Polonia ca și în alte țări din Europa de Est, inclusiv în România, agenda progresistă promovată activ de la Bruxelles intră în coliziune cu valorile dominante în societate, ca atunci cînd se discută despre legalizarea căsătoriilor Gay. La asta se adaugă resentimente profunde, acumulate în istorie, care se dovedesc extrem de rezistente, precum cele dintre Polonia și Germania. Și este posibil ca această fractură Est-Vest să crească în urma agravării disputelor dintre Comisia Europeană, pe de o parte, și Ungaria și Polonia, pe de alta, dar și datorită planurilor de a reorienta fonduri europene din spațiul Europei de Est către sudul continentului pentru a încerca o securizare a zonei Euro și, se speră, pentru a opri ascensiunea grupărilor populiste de dreapta care, de pildă în Italia, au ajuns la guvernare. Chestiunea a devenit și mai delicată odată cu părăsirea UE de către Marea Britanie, care era după Germania cel mai mare contributor net la bugetul Uniunii. 

Un jurnalist britanic care face un tur de documentare prin estul continentului aducea în discuție un paradox. În timp ce fondurile de coeziune sunt gîndite, în principiu, drept un instrument care să niveleze decalajele din interiorul UE migrația liberă a forței de muncă, sacrosantă în interiorul acesteia pentru că e calea spre deplina integrare, a creat enorme probleme în țările de periferie din est care se confruntă cu un deficit sever al forței de muncă. 

După cum vedem și în România milioane de oameni au plecat la salarii mai mari în vestul continentului. Ceea ce obligă aceste țări să caute soluții de înlocuire a golului creat în afară, în fostul spațiu al Uniunii Sovietice, în Pakistan, India, Sri Lanka, etc Ceea ce va crea noi clivaje în societate, nu doar de natură economică ci și de natură culturală. 

Un sondaj comandat de Parlamentul European, dat publicității în mai anul acesta, pare aparent să respingă o parte dintre elementele de analiză de mai sus: ponderea celor care cred ca țara lor a beneficiat de pe urma apartenenței la UE este cea mai mare înregistrată din 1983 încoace: 91 procente pentru Irlanda, 88 pentru Polonia, 78 pentru Ungaria si Slovacia, 75 pentru Germania, 71 pentru România și doar 53 de procente pentru Marea Britanie și 44 pentru Italia. Însă cifrele pot fi înșelătoare, pentru că oamenii deși recunosc pragmatic beneficiile aduse de Uniune nu se simt deloc legați afectiv de aceasta, după cum relevă un al sondaj comandat de publicația economică germană Handelsblatt

Ei resping destul de categoric idea unei integrări aprofundate cu o delegare sporită de atribuții către Comisia Europeană, de tipul celei pentru care militează Emmanuel Macron sau înalții oficiali de la Bruxelles. Cel mai mare sprijin pentru acest demers, cel din Germania, abia ajunge la 29 de procente, în Franța este de 21 de procente, în timp ce în Suedia, 10 procente, este chiar mai mic decît cel din Marea Britanie (12%). Și, poate mai relevant, atunci cînd au fost întrebați ce identitate își asumă doar foarte puțini dintre aceștia au menționat-o pe aceea de „european”. Pur si simplu legătura emoțională creată prin apartenența la o națiune nu se transferă la nivelul UE. E o ficțiune pe care campaniile de comunicare orchestrate de la Bruxelles nu au reușit să o transforme în realitate. 

Așa se explică de ce, deși își doresc pragmatic ca țările lor să rămînă în UE, din cauza banilor veniți de la Bruxelles, din cauza libertății de mișcare în interiorul continentului sau a altor beneficii, precum taxa de roaming extrem de scăzută, alegătorii nu par deloc legați afectiv de proiectul european. Așa că vor vota, dacă plecăm de la ceea ce indică sondajele de opinie în acest moment, într-o proporție mult mai mare ca în trecut partide politice eurosceptice, critice față de establishment-ul de la Bruxelles ale cărui puteri și influență vor să le reducă considerabil. 

Există trei consecințe majore. Prima, se va complica serios guvernanța UE, asigurată tradițional prin aranjamente între grupurile popular și socialist, ceea ce nu pare să mai fie posibil după alegerile europarlamentare din mai 2019 pentru că împreună cele două fracțiuni nu vor mai avea o majoritate. În al doilea rînd, este greu de imaginat că proiectul de „adîncire a integrării europene”, atît de drag lui Emmnuel Macron, văzut ca parte a unui proiect al cărui punct final să fie o structură federativă, Statelor Unite ale Europei, să mai aibă tracțiune. 

Mulți europeni consideră deja că raportul de putere între Bruxelles si autoritățile naționale este distorsionat excesiv în defavoarea ultimelor. Iar apropiata ieșire din scenă a Angelei Merkel, foarte probabil mai repede decît termenul avansat, anul 2021, din cauza turbulențelor din peisajul politic german, va duce aproape sigur la griparea întregului demers. În fine, în al treilea rînd vor spori tensiunile din interiorul Uniunii, vedem asta chiar acum în cazul Italiei, pentru că țările membre vor favoriza în tot mai mare măsură interesele naționale, în dauna celor „comunitare”, atunci cînd e vorba de aranjamentele de securitate, relațiile cu Rusia sau China, migrație sau alte chestiuni controversate. Ceea ce va bulversa serios coeziunea Uniunii.

Comentarii

© 2018 NEWS INTERNATIONAL S.A.