În Ardeal, au existat români neaoși care au votat, în primul tur, candidatul UDMR, György Frunda, pentru că vorbea frumos, avea mai puțină încrâncenare decât Iliescu și Constantinescu și un aer mai occindental, mai imperial. Frunda a obținut peste 6%, procent superior UDMR, dar și lui Vadim Tudor.
Erau vremurile „flower-power“ ale votului democratic, când se ieșea la urne de plăcere și nu din lehamite, ca azi, când te obligă un primar roșu, ori pentru a alege răul mai mic.
Am făcut această paranteză pentru a amplifica un paradox care se prefigurează la alegerile pentru Parlamentul European. Deși trăim în plin ultimatum existențial al statului democratic și european, deși nemulțumirea și nervozitatea oamenilor se vede pretutindeni în jur, prezența la vot se anunță deplorabilă.
Cum e posibil să vezi că se prăbușește casa pe tine și să rămâi în fotoliu cu o mână pe telecomandă și alta pe sticla de bere? Cum e posibil să te calce hoții și tu să le oferi cifru de la seif și să te duci la grătar? Într-un moment în care, privind în jur, în tramvai, în metrou, pe stradă sau pe Facebook, ai impresia că toți par gata să pună mâna pe par, atunci când vine momentul să se ducă la vot, oamenii fac o grimasă de lehamite și preferă să stea acasă. Ratează asumat singurul moment în care părerea lor contează.
Toate sondajele de opinie indică o prezență la vot, pentru alegerile europarlamentare, de 30%. O cifră înfricoșătoare. Doi din trei români vor sta acasă. Această demobilizare nu are logică dacă privim realitatea și ținem cont de comportamentul omenilor la alte alegeri.
1. În 2014, la alegerile pentru președinția României, Victor Ponta l-a devansat categoric pe Klaus Iohannis în primul tur. În al doilea, au ieșit, în plus, la vot, două milioane de alegători care au înclinat balanța spre Iohannis. Nu este PSD-ul de azi, mai de groază decât Ponta de ieri, cel care a făcut posibilă o uriașă mobilizare?
2. Nerealizările PSD sunt peste tot: nu există autostrăzi, nu au făcut spitalele regionale promise, copiii cad și mor în toaletele școlilor improvizate.
3. Trăiesc în București de mulți ani, dar niciodată gradul de nervozitate și iritabilitate al oamenilor care locuiesc aici nu a fost atât de ridicat. Că vine de la lipsa Centurii Capitalei, din absența unui transport în comun eficient, a pistelor de biciclete, a aerului poluat pe care îl respirăm, a risipei banilor publici, nu mai contează.
Pe oricine întrebi, ți-ar spune: „așa nu se mai poate“. Ignorați și umiliți, călcați în picioare și batjocoriți de niște parlamentari care, scrie în Constituție, ar trebui să ne reprezinte interesele, oamenii nu îi sancționează atunci când, legal, o pot face. Cum e posibil să sari la bătaie în trafic, dar atunci când PSD-istul te fură, să întorci capul în altă parte ?
Au trecut peste două decenii de la „momentul 1996“ și drumul pe care l-am parcurs a fost de la: „votăm cu «unguru’»“, la „mă piș pe el de vot“.
