Planul de înarmare a României al lui Carol II, aprobat în 1935 își propunea, pe hârtie, să scoată armata țării din starea groaznică în care se aflase încă dinaintea Primului Război Mondial.
Doar eroismul soldaților și o conjunctură externă favorabilă făcuseră ca Regatul României să nu dispară de pe hartă în timpul primului mare conflict planetar. Dar, în ciuda intențiilor, Al Doilea Război Mondial va prinde armata română, din nou, „pe picior greșit”.
De ce a eșuat planul de înarmare a României, al lui Carol II ? Războiul ne-a prins pe „picior greșit”
Regele Carol al II-lea, după accederea pe tron, în iunie 1930, a părut că dă o importanță deosebită armatei și dotării acesteia. Fiind un om care adora ținutele militare, el a dat atenție deosebită uniformelor sale, dar și ale ofițerilor.
Însă, bune pentru paradă sau evenimente protocolare, acestea nu țineau loc de dotare reală a armatei, nici de tunuri, obuze, avioane, mitraliere, nici de instrucție pentru ostași.
În plus, Carol s-a înconjurat de o camarilă formată din mari industriași, dar și ofițeri superiori care nu ratau niciun moment să câștige sume uriașe din contractele cu statul, sume din care regele însuși primea o cotă-parte respectabilă.
Apoi, scandalurile unor contracte de achiziție de armament, precum Fokker au, cel mai cunoscut, Skoda, au dus la pierderea de miliarde de lei, scurse în buzunarele firmelor contractante și a unor politicieni și înalți ofițeri.
Citește și: SUA aduc îmbunătățiri de 7.800.000$ tancurilor Abrams. România a comandat deja 54 de bucăți
Totuși, pentru a evita situația din Primul Război Mondial, în care numeroși ostași români luptaseră cu puști de pe vremea Războiului de Independență din 1877-1878, Marele Stat Major al Armatei a elaborat un plan de înzestrare a oștirii, mai ales că situația politică de pe continent devenea tot mai tensionată în contextul ascensiunii Germaniei naziste.
Armata română a intrat în Al Doilea Război Mondial slab dotată și instruită - Foto: arhiva
Astfel, în ianuarie 1935, Consiliul Superior de Apărare a Ţării a solicitat Marelui Stat Major să întocmească un plan de înzestrare pe timp de 10 ani (1935-1945), care să răspundă nevoilor reale de apărare, dar care să poată fi îndeplinit din punct de vedere material și financiar.
La 27 aprilie 1935, Consiliul Superior de Apărare a Ţării a discutat și aprobat „Planul decenal de înzestrare și dotare a armatei”.
Acesta prevedea, printre altele, ca majoritatea materialelor necesare armatei să fie executate de industria autohtonă.
Planul de înzestrare avea în vedere dezvoltarea întreprinderilor producătoare de materiale de război și crearea altora noi.
Planul de înarmare, conceput în 1935
În acest scop, pentru exerciţiul bugetar 1935/1936 s-a alocat suma de 347 milioane de lei în vederea intensificării lucrărilor de reamenajare a arsenalelor din București, Târgoviște, Sibiu și Roman, a pulberăriilor și pirotehniilor armatei.
În anii următori, bugetul acordat Apărării a fost, în medie, de 22% din bugetul total al statului.
Astfel, pentru perioada 1935/1936 a fost alocată suma 4.764.200.000 de lei, dintr-un buget total de 20.686.800.000 de lei, adică 23%, pentru ca în perioada 1938/1939 suma să ajungă la 6.653.000.000 lei, dintr-un buget total al statului de 30.549.900.000 lei, conform rumanianmilitary.ro.
Majoritatea comenzilor pentru muniţie au fost lansate în ţară. Pentru muniţia de infanterie, cele mai importante comenzi au fost dirijate spre Pirotehnia Armateişi spre uzinele Copşa Mică-Cugir, pentru artilerie – la Reşiţa, Malaxa, Regia Autonomă a Intreprinderilor Miniere şi Metalurgice ale Statului din Ardeal, Concordia, Astra, Costinescu, Wolff, Lemaître, iar pentru aruncătoarele de mine – la Voina.
Tema centrală a planului de reînarmare al armatei române a fost achiziţionarea de blindate, care să suplinească cele 76 de tancuri uşoare F.T. 17, cu o valoare militară scăzută, dintre care, în anul 1937, doar 20 erau operaţionale.
Primul pas a fost cumpărarea, în anul 1937, a licenţei pentru producerea, la uzinele Malaxa, a unui număr de 300 de şenilete Renault UE, model aflat în serviciul armatei franceze din anul 1931.
Citește și: Puterea militară a Europei: 1,4 milioane de militari, 4.200 tancuri. Cum stă Armata Română?
Producţia a demarat în anul 1939 dar, după fabricarea a 126 de şenilete Malaxa tip UE, a fost stopată din cauza întreruperii livrărilor de piese franceze în anul 1941.
Şeniletele Malaxa tip UE au fost utilizate în Armata Română mai ales ca tractoare pentru tunurile Schneider calibru 47 mm, dar şi ca vehicule de aprovizionare sau pentru misiuni de cercetare, potrivit historia.ro.
Tancurile ușoare din dotarea armatei române nu puteau fi folosite decât pentru misiuni mai simple ori pentru aprovizionare - Foto: arhiva
Marele Stat Major și Ministerul Armamentului au monitorizat îndeaproape modul de îndeplinire a contractelor încheiate cu firmele străine, în special din Franţa și Cehoslovacia.
Astfel, comenzile din Franţa se ridicau la suma de 720.000.000 franci, eșalonată pe o perioadă de 12 ani și, potrivit contractului din 5 mai 1936, urmau să fie acoperite parţial, inclusiv prin livrarea unor cantităţi însemnate de petrol.
Comenzile de materiale din Cehoslovacia, în anii 1935-1936, erau de aproximativ 4.000.000 lei și constau în 35 care de luptă (tancuri) ușoare, 126 tancuri mijlocii cu tun cal. 37 mm, cu 30.000.000 lovituri și 25.000.000 cartușe cal. 7,92 mm.
Au mai fost comandate armament antiaerian în Anglia și diferite echipamente militare în Italia, Belgia și alte state.
Astfel, numărul contractelor și comenzilor către firmele din ţară și străinătate a crescut de la 145, în 1936, la 18,1 în toamna anului 1937, valoarea acestora fiind de 33.168.456.429 lei, care urmau să fie achitaţi, în rate lunare, până în aprilie 1949.
Din această sumă, 11.928.879.895 lei (34%) au fost repartizaţi pentru comenzile interne de armament și muniţii, conform sursei menționate.
Deși România acţiona în sensul producerii din resurse interne a cât mai multe echipamente de război, dependenţa de importuri pentru o serie întreagă de materiale se menţinea la un nivel ridicat.
Astfel, trebuiau importate oţeluri speciale și cupru din Cehoslovacia; aluminiu, tuburi pentru cartușe, acid azotic din Franţa; nichel, staniu, tablă, cupru fosforos din Anglia; duraluminiu, difenilamina din Germania; sulf, stibiu, sulfură de stibiu din Italia; mercur din Spania, fapt ce va constitui un impediment major pentru dezvoltarea industriei naţionale de apărare.
De asemenea, au existat deficienţe majore în înzestrarea armatei din cauza neconcordanţei între prevederile Planului de înzestrare și comenzile efectuate.
În consecinţă, pe de o parte, au fost înregistrate întârzieri în livrarea unor materiale comandate în ţară și străinătate, iar pe de altă parte, s-au efectuat comenzi de materiale în afara celor prevăzute în planul iniţial.
Înarmarea României, un eșec răsunator
În anul 1937, România a cumpărat din Cehoslovacia 35 de tancuri de 4,5 t CKD AH-IV, înarmate cu mitraliere ZB md. 1937, care au fost introduse în dotarea cavaleriei sub indicativul R-1.
În acelaşi an au fost comandate, tot în Cehoslovacia, la Škoda, 126 de tancuri de 10,5 t, Škoda S-II-a, înarmate cu tunuri cal. 37 mm şi mitraliere cal. 7, 92 mm.
Tancurile Škoda S-II-a, cu indicativul R-2, au format Regimentul 1 Care de Luptă, care va deveni mai târziu principala forţă a Diviziei 1 Blindate române.
În anul 1938, după eşuarea discuţiilor privind asamblarea în România a 200 de tancuri de infanterie Renault R-35, au fost împortate din Franţa 41 de tancuri Renault R-35.
Intrate în ţară în 1939, ele au constituit materialul ce a dotat Regimentul 2 Care de Luptă, alături de alte 34 de tancuri poloneze, de acelaşi tip, preluate în septembrie 1939.
Conform planului de reînarmare din 1935, un rol important a fost acordat dezvoltării industriei aeronautice româneşti.
Citește și: Armata Română face legea în zonă. Cu 80.000 de militari este peste Bulgaria sau Ungaria
Aceasta a început în această perioadă fabricarea mai multor tipuri de avioane, accentul fiind pus pe aparatele militare de antrenament, recunoaştere, vânătoare şi bombardament.
La Industria Aeronautică Română(I.A.R.), au fost fabricate, începând cu 1934 până în 1939, avioane de concepţie proprie:I.A.R. 14, 16, 37, 38, 39 şi 80, iar pe baza licenţei obţinute de la societatea poloneză Panstwowo Zaklady Lotnicze(P.Z.L.), avioanele P.Z.L. 11Fşi 24 E.
La Societatea de Exploastări Tehnice(S.E.T.), cea de-a doua întreprindere ca mărime din România, au fost lansate comenzi pentru avioanele de recunoaştere S.E.T. 7 K, recunoaştere şi legătură S.E.T. 7 KBşi 7 KD, motoarele necesare fiind produse la I.A.R.
Alături de aceste tipuri, în dotarea aviaţiei române existau, în iunie 1941, o serie de avioane importate în perioada interbelică, când principalii furnizori au fost Franţa, Italia, Polonia şi Marea Britanie. La acestea s-au adăugat, începând cu anul 1937, şi avioane germane.
La sfârşitul anului 1939, în momentul în care cel de-Al Doilea Război Mondial era deja în desfăşurare, aviaţia militară română avea 276 de avioane de luptă:82 de avioane de recunoaştere şi observaţie (I.A.R. 37, I.A.R. 38, I.A.R. 39);121 de avioane de vânătoare (P.Z.L. 11, Heinkel 112şi Hurricane), 34 de avioane de bombardament uşor (Potez 64şiBristol-Blenheim) şi 18 hidroavioane (Savoia).
În anul 1926, România a comandat în Italia nava bază pentru submarine Constanţa, precum şi submarinul Delfinul, ce vor intra în serviciu în intervalul 1930-36.
Începând cu 1937, marina militară urma să beneficieze de un program de înarmare ce prevedea un crucişător, 4 distrugătoare 3 submarine, 4 puitoare de mine şi 12 vedete torpiloare, programul s-a materializat însă parţial, marina situându-se, în planul de reînarmare al României, în urma armatei terestre şi aviaţiei.
Într-un referat al Marelui Stat Major, întocmit la sfârșitul anului 1938, se menţiona că în pofida eforturilor financiare întreprinse, România nu era în măsură la acea dată să mobilizeze nici 30 de divizii.
De asemenea, materialele de întreţinere pentru 10 divizii și mijloacele antitanc lipseau complet, artileria de câmp era asigurată numai pentru 24 de divizii, artileria grea numai pentru 21 de divizii.
Lipseau, de asemenea, muniţii, materiale, hărţi, materiale sanitare etc., iar dificultăţile privind dotarea armatei române vor continua să persiste și în 1939.
Soldații români, pe frontul de Est, în spatele tancurilor germane, au fost doar „carne de tun” în planurile nemților - Foto: historia.ro
Așa se face că izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, a prins armata României, în ciuda discursurilor triumfaliste și a ținutelor militare de paradă, în aceeași stare proastă; dotare insifucientă și depășită, soldați neinstruiți și ofițeri, în mare parte, buni pentru sălile de bal, nu pentru comanda reală de pe un câmp de luptă.
Iar acest lucru a fost sesizat rapid și de germani, devenind evident în prajma declanșării Operațiunii Barbarossa - atacarea URSS de către Germania și aliații săi - la 22 iunie 1941.
„Contribuția armatei române la Operațiunea Barbarossa urmă să fie stabilită (n.r. - de către germani) după evaluarea capacității de reacție și a eficienței, iar în cadrul Înaltului Comandament German opiniile erau împărțite“, arată istoricul britanic Dennis Deletant în volumul „România 1916-1941, o istorie politică“.
La ședința din 12 februarie 1941, când cei prezenți la Cartierul General al armatei germane au concluzionat că armata română „nici nu putea fi apreciată că armata“.
S-a luat decizia de a vedea cum ar putea, totuși, românii să contribuie la Operațiunea Barbarossa. Colonelul Arthur Hauffe, șeful Statului Major al Misiunii Militare germane din România, a primit ordin să facă un raport pe această tema.
Concluziile ajungeau pe 24 februarie 1941 la feldmareșalul Gerd von Rundstedt, șeful Grupului de Armate Sud, cel care avea să comande trupele care au intrat în Ucraina și Basarabia.
Raportul este zguduitor: „Conform informațiilor Misiunii militare germane din România pentru armata de uscat, forțele armatei române nu sunt, în majoritate, indicate pentru misiuni de lupta independente.
Trei divizii de infanterie (divizii de elită) vor putea fi folosite, probabil, pentru misiuni de atac mai ușoare în condiții favorabile. Folosirea diviziei motomecanizate în cadrul forțelor germane la flancul stâng pare posibilă pentru misiuni mai ușoare.
În afară de aceasta, pentru moment, nu se poate stabili cu precizie pe ce forțe se mai poate conta. Că efectiv maxim, pot fi luate în considerație pentru misiuni de apărare opt divizii de infanterie, patru brigăzi de munte și șase brigăzi de cavalerie”.
Armata română era într-o stare atât de proastă, încât Hitler a fost pur și simplu nevoit să ceară schimbarea modului în care erau așezate unitățile armatei germane din Grupul de Armate Sud.
Citește și: Unde va fi a treia escadrilă de F-16 a României. În coasta rușilor. Ajung în 10 minute în Ucraina
Hitler le-a cerut feldmareșalului Brauchitsch și generalului Halder, șefii armatei germane de uscat, ca peste Prut să treacă numai forțele „necesare pentru imobilizarea inamicului“.
La finalul lunii martie, Hitler a anunțat că dăduse dispoziții Armatei a 11-a să acorde „trupelor românești sprijinul de care aveau nevoie“, dar că nu trebuie să se facă „iluzii în privința aliaților“.
Concluzia dictatorului german, după discuțiile cu generalii săi, a fost: „Cu românii nu se poate face nimic. Poate că în spatele unui obstacol foarte puternic (fluviul), ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă.
Antonescu și-a mărit armata, în loc s-o reducă și s-o îmbunătățească. Soarta unor mari unități germane nu trebuie să fie dependență de rezistență unităților românești”.
Această frază avea să fie premonitorie, pentru că un an și jumătate mai târziu, la asediul Stalingradului, lipsa de efective i-a împins pe germani să comită tocmai această greșeală.
Armatele 3 și 4 române, prost echipate, instruite și conduse, cu efective insuficiente și cu moralul la pământ, au fost puse să asigure flancurile Armatei a 6-a germane care lupta pentru a cuceri Stalingradul.
Rușii au atacat în sectoarele apărate de români, au străpuns liniile și au încercuit Armata a 6-a, ducând la înfrângerea care a schimbat cursul războiului pentru Germania.
Scena avea să se repete în 20 august 1944, când Armata a 6-a germană, reconstituită după Stalingrad, a fost încercuită în Moldova după ce sovieticii au atacat și au străpuns din nou flancurile păzite de Armatele a 3-a și a 4-a române.
În final, intrarea României în război cu o armata total nepregătită a dus la catastrofe și pierderi de vieți din ce în ce mai mari pe măsură ce frontul se îndepărta de granița.
Lipsită de capacitate logistică, armata română a depins în totalitate de germani pentru fluxul de hrană, armament, muniție, carburant, echipamente etc. Iar germanii, în mod logic, au favorizat în primul rând aprovizionarea propriilor trupe.
Ofensiva pentru recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, încheiată cu succes la 27 iulie 1941, a fost plătită cu 4.112 militari morți, 12.120 răniți și 5.506 dispăruți.
Ulterior, controversată decizie a lui Ion Antonescu, la 26 iulie 1941, ca armata română să treacă Nistrul și să continue ofensivă în adâncul Uniunii Sovietice a fost plătită apoi din ce în ce mai scump.
Doar operațiunile de după trecerea Nistrului, cu asediul Odessei (unde Antonescu a refuzat ajutorul german), au costat armata română încă 98.000 de pierderi (19.000 de morți, 68.000 de răniți, 11.000 de dispăruți).
Încă și mai îngrozitoare s-au dovedit pierderile de la Stalingrad, unde Armatele a 3-a și a 4-a au fost literalmente spulberate. România a pierdut acolo alți aproape 160.000 de oameni – morți, răniți și dispăruți.
Românii au devenit, din păcate, simplă „carne de tun”, în malaxorul uriaș al conflictului mondial, lucru sintetizat chiar de nemți în concluzia din raportul invocat mai sus: „Prost echipați și înarmați, neinstruiți și total nepregătiți pentru un război pe Frontul de Răsărit“.
