Care a fost primul cinematograf din România? Imagini în mișcare au fost proiectate, în premieră, din 1896
Primul cinematograf din România, precum și primele Imagini în mișcare proiectate în țara noastră au apărut la scurtă vreme după inventarea celei de-a șaptea arte, cinematografia. Iar noua artă a cucerit tot mai mulți oameni, ajungând, în câteva decenii, o industrie înfloritoare.
De la primul cinematograf din România, până la primul film românesc și la sălile moderne din mall-urile de azi e o cale lungă, parcursă în aproape 130 de ani.
A șaptea artă, cum a fost supranumit cinematograful, a apărut în 1895, odată cu primele imagini în mișcare proectate la Grand Café din Paris,, în decembrie 1895, de frații Auguste și Louis Lumière.
România nu a întârziat prea mult la întâlnirea cu ciudățenia care fascina, dar, pe alocuri, și îngrozea oamenii care se speriau uneori de imaginile ce păreau reale.
Primul cinematograf permanent din România, pe Bulevardul Elisabeta
La 1 septembrie 1912 a avut loc, „într-o atmosferă vibrantă”, premiera primului film artistic românesc, „Independența României” (Războiul Româno-Ruso-Turc 1877), la Cinematograful Eforie (ulterior Bulevard) din București.
Pelicula a fost turnat în 1911 și 1912, filmul fiind finanțat de Leon Popescu și realizat de Grigore Brezeanu, după un scenariu scris de actorul Petre Liciu.
În 2008, regizorul Nae Caranfil a ecranizat povestea primului lungmetraj românesc din istorie în filmul „Și restul e tăcere”.
dar, până la „Independența României”, cinematograful a apărut la lumină, și în România, în formele inițiale, cele inventate de frații Lumière.
Primele imagini în mișcare au fost prezentate în țara noastră în saloanele din redacția revistei „L’Independence Roumaine“ din București, în 27 mai 1896.
S-au proiectat atunci, cu mult succes la public, diverse „vederi, fotografii vii și fotografii animate”.
Citește și: Povestea lui Sebastian Stan, actorul român consacrat la Hollywood: Îi era rușine să spună că e din România
Printre ele s-a aflat și celebrul „Sosirea unui tren în gara Ciotat”, unde publicul văzând apropierea locmotivei pe ecran avea tendința să se ferească și să țipe de spaimă.
Era, de altfel, un program foarte apropiat de cel prezentat în faimoasa proiecție publică de la Paris, a fraților Lumière, potrivit jurnalul-bucureștiului.ro.
La scurt timp, proiecțiile au fost mutate în exterior, pe fațada casei Török din Piața Teatrului Național.
Atmosfera acestor prime momente ale întâlnirii românilor cu cinematografia a fost descrisă peste ani de Constantin Beldie în volumul „Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București”.
Acolo, acesta povestește cum bucureștenii, obișnuiți cu Teatrul Național, cu grădinile de vară și cu spectacolele de varietăți, descopereau treptat, cu uimire și curiozitate, magia noii arte.
Începând din anul următor au început să fie produse și primele pelicule documentare românești.
Autorul primelor filmări din România a fost fotograful și operatorul de origine franceză Paul Menu.
Citește și: Ce mari vedete de la Hollywood au origini românești? Starul din „Saga Amurg”, înrudit cu Vlad Țepeș
Acesta a filmat în perioada 10 mai-20 iunie 1897 pelicule precum „Inundațiile de la Galați”, „Bâlciul Moșilor”, „Terasa cafenelei Capșa”, „Defilarea” ș.a.
În ziarul Universul din 6 iulie 1896, rubrica „Spectacole” anunța un program cu totul neobișnuit pentru acea epocă: „În fiecare dimineaţă de la 10-12 şi după amiază de la 4-10 la Teatrul Hugo se ţin şedinţe cu „Cinematograful” d-lor Auguste şi Louise Lumière din Lyon. Intrarea 1 leu.”
Astfel, timp de opt ore zilnic, se proiectau filme extrem de scurte – de doar un minut – care surprindeau scene simple ale vieții cotidiene: oameni coborând din tren, muncitori ieșind de la fabrică, un grădinar stropit cu apă, o stradă animată din Lyon.
Compania cinematografică Oser și Pathé Frères, rivalele în proiecția de filme la înceuputul secolului XX
Totuși, pentru publicul bucureștean al vremii, acest tip de spectacol era încă o noutate absolută.
Anunțurile privind proiecțiile de la Teatrul Hugo apăreau constant în ziar pe toată durata verii.
La finalul lunii august, programul cinematografului se mută în sala L’Indépendance Roumaine, unde spectacolele aveau loc seara, între orele 20 și 23.
Prețul biletului era diferențiat: 1 leu pentru adulți și 50 de bani pentru copii, semn că proiecțiile deveniseră accesibile și unei categorii mai largi de public.
Dupa doi ani de apariții constante, entuziasmul pentru filmele Lumière începe însă să scadă.
În ziarul „L’Indépendance Roumaine” din 16 martie 1898 apare un anunț ce marchează finalul primei etape din istoria filmului în România: „De vânzare un cinematograf Lumière cu 12 vederi, dintre care 6 din ţară şi 6 din străinătate, echipat pentru a lua vederi noi”.
Această scurtă, dar intensă perioadă de proiecții avea să fie urmată de o aparentă liniște. Timp de aproximativ patru ani, nu mai sunt consemnate proiecții regulate în săli de teatru.
Filmul rămâne prezent doar în bâlciuri sau în pauzele spectacolelor de circ, unde era intercalat între numere de lupte greco-romane sau demonstrații de dresaj.
După această etapă de început, cinematograful începe să fie preluat de persoane cu viziune comercială.
Documentele menționează trei pionieri ai domeniului: domnul Oser, „demonstratorul” Kuperman și „distinsul electrician A.C. Bottez”.
Ei au înțeles că filmul poate deveni nu doar o curiozitate trecătoare, ci un adevărat divertisment urban.
În 1902, un eveniment decisiv schimbă definitiv cursul cinematografiei în București.
Sala Circului Sidoli din Piața Brâncoveanu de pe Calea Victoriei – un spațiu popular și ușor accesibil – este închiriată de Compania Cinematografului Oser.
Pe locul acestui circ avea să fie construit mai târziu Palatul Poștelor, inaugurat la 1900, clădirea impresionantă care, din 1972, adăpostește Muzeul Național de Istorie a României.
Transformarea Circului Sidoli într-o sală dedicată proiecțiilor de film marchează un pas important: filmul devine o formă de artă și de divertisment cu spațiu propriu, nu un element secundar în cadrul altor spectacole.
Publicul, tot mai numeros, începe să se obișnuiască cu ideea de cinematograf ca experiență în sine.
În 1905, după ani în care proiecțiile se mutaseră dintr-o sală în alta, apare primul cinematograf permanent din București.
Citește și: Câte cinematografe mai există în România? Top 7 cele mai vizionate filme românești din istorie
Într-un program al vremii este menționat Cinematograful Oser, situat pe Bulevardul Elisabeta, puțin mai sus de sala Teatrului Eforie, potrivit istoriafilmuluiromanesc.ro.
Aici se proiectau „filme picante, destinate numai pentru domni și doamne”, ceea ce sugerează că publicul adult era principalul consumator și că tematica filmelor devenise mai variată.
Deși filmele erau încă scurte și mute, interesul pentru această formă de spectacol creștea continuu.
Compania cinematografică Oser nu se limitează însă la o singură sală. O regăsim prezentând filme și în sala Cinema Edison, situată pe strada Doamnei, la colț cu strada Academiei.
Această zonă, foarte circulată, era recunoscută pentru efervescența sa culturală și pentru grădinile de vară care atrăgeau publicul bucureștean.
Pe locul Cinema Edison va apărea mai târziu Grădina Blanduziei, un alt reper al vieții culturale interbelice.
Oser avea însă un concurent puternic în acea perioadă: compania franceză Pathé Frères.
Aceasta deținea două săli importante în București: Cinema Pathé Palace de pe strada Lipscani – numit după Charles Pathé, celebrul distribuitor francez – și sala din Palatul Eforie, situată tot pe Bulevardul Elisabeta.
Rivalitatea dintre cele două companii a stimulat dezvoltarea rapidă a cinematografiei în capitală, ducând la modernizarea sălilor și la diversificarea programelor.
Odată cu succesul Cinematografului Oser și cu competiția acerbă venită din partea Pathé Frères, în București au început să apară tot mai multe săli improvizate.
Unele funcționau în săli de teatru, altele în galerii comerciale sau chiar în încăperi reamenajate ale unor clădiri vechi.
Publicul era din ce în ce mai atras de această formă de divertisment accesibilă, iar cinematograful devenise o parte esențială a vieții urbane.
Până în preajma primului război mondial, Bucureștiul avea deja o rețea înfloritoare de cinematografe, unele dintre ele adoptând tehnici moderne de proiecție, introducând acompaniament muzical live sau oferind programe tematice.
