László Nemes, regizorul maghiar căruia chiar filmul de debut i-a adus un Oscar, a povestit, pentru Newsweek România, despre responsabilitățile sociale ale unui regizor, dar și despre cât de greu este să lucrezi cu filmele de autor pe o piață acaparată de blockbuster-e.

Newsweek România: László, ai câștigat multe premii, printre care și un Oscar, iar filmele tale au ajuns senzații internaționale destul de repede. Cum te consideri, ca regizor, după aceste experiențe? Crezi că te-au maturizat?

László Nemes: Ei bine, dacă mai există lucruri precum cinematograful de artă, ar putea fi adevărat, deși trebuie să spun că sunt puțin îngrijorat de faptul că oamenii sunt... știi, acum există Avengers și toate filmele de tip blockbuster, iar restul rămân 5% pe lângă ele, și n-am văzut niciodată filme mai plictisitoare ca Avengers.

Cred că încă sunt la început, încă sunt „proaspăt“ în industrie, dar încerc să măsor responsabilitatea unui regizor și cred că atunci când faci imagini trebuie să fii foarte conștient de responsabilitatea pe care o ai, deoarece imagistica are un impact mare asupra oamenilor.

Imaginile sunt atât de ușor de făcut, într-un fel chiar mai mult în această lume digitală, unde totul este foarte accesibil. Totuși ce rămâne? Ce se întâmplă cu oamenii?

Cred că este responsabilitatea unui producător de filme nu doar de face imagini responsabile, dar și a crea imagini care pot ridica întrebări, bate credințe, astfel ca publicul să poată avea spațiu pentru a-și dezvolta imaginația și de a lucra cu ea.

Cred că primul meu film, care a depășit pereții camerei de screening, care mi-a permis să măsor puterea și responsabilitatea unui regizor de film m-a ajutat să-mi păstrez picioarele pe pământ.

Poate fi un film artistic, în adevăratul sens al cuvântului, și, în același timp, să aibă succes de box office?

Nu, nu cred. Este amuzant, pentru că în anii ’60 în Europa, pentru toată lumea, chiar și pentru oamenii simpli, ar fi fost normal să meargă și să vadă filme.

În Italia oamenii au vizio-nat mult filme artistice. Era normal să nu înțelegi totul, era acceptat, era acceptat pentru că oamenii voiau să viseze și să aibă magie în ceva.

Dacă nu ai necunoscutul, nu ai magia. Dacă stăpânești totul și controlezi întreaga experiență de vizionare, o practică des întâlnită în televiziune în prezent, nu oferi ceva semnificativ, deoarece audiența nu mai are nicio întrebare și cred cu adevărat că esența cinematografiei este aventura în necunoscut, iar televiziunea și internetul reduc această experiență.

Mulți critici consideră că filmele vechi sunt mai bune, iar o parte susțin că schimbările vin din partea publicului. Ce părere ai?

Oamenii preselectează, ei știu de pe Internet totul despre film înainte de a-l vedea. Nu mai rămâne nimic de așteptat, nimic de dorit, nimic de imaginat.

Evident, oamenii nu sunt copleșiți pentru că sunt pregătiți, iar filmele sunt făcute în așa  fel în care nimic nu este surprinzător sau, dacă este surprinzător, e vorba de exploatarea unor teme precum violența, sexul sau alte lucruri ușor de pus în imagini.

Provocarea e cum aduci publicul într-un film, într-o manieră foarte personală. Asta ar trebui să conteze pentru directorii de film și cred că întreaga lume a cinematografiei se îndreaptă într-o direcție care este foarte problematică, în ceea ce privește experiența audienței.

Să ne îndreptăm atenția spre ultimul tău film, „Sunset“. Cum a apărut ideea din spatele poveștii lui Irisz, te-ai inspirat din fapte istorice, cum ai creat întregul scenariu?

Nu aveam fapte, cred că este vorba de tradiția la care am fost expus, și faptul că bunica mea mi-a vorbit despre întreaga ei viață trecută prin secol.

S-a născut în 1914 și a trăit într-un veac întreg pe propria ei piele. Cred că acest copil, care eram eu, a fost expus istoriei într-o manieră foarte personală, prin ochii unei femei care a fost pierdută în viața ei. Cred că asta a contribuit la film într-un mod unic, dar apoi, știi, mai sunt Dostoievski, Kafka și alții.

Multe filme din Europa Centrală au contribuit la micul meu univers și acest univers este făcut din lumină și întuneric, întrebări și obstacolul individului care pare foarte banal, dar în același timp poate deveni un personaj enorm, urmărind aspirația labirintului.

Cât despre Irisz, există ceva amenințător și despre ea, despre propriile ei umbre. Am fost interesat de acest tip de dualitate și filmul în sine este construit în jurul acestei structuri duble.

Un film artistic este, cu siguranță, mai dificil de produs decât un blockbuster. Care a fost, pentru tine, partea cea mai dificilă?

Tot. A fost un coșmar. A fost o mare ambiție, modul în care a fost conceput filmul, scenele au fost lungi, procesul de dezvoltare, această lume într-o  mișcare constantă, care creează un flux continuu de evenimente și straturi în jurul personajului principal.

Acest lucru a fost greu de făcut, doar pentru a face publicul să simtă că este o lume în care trăiește și una fără sfârșit. Nu este vorba doar de un film. Scenele au fost filmate în aș fel încât filmul pare epic, dar foarte personal în același timp, iar epicul este întotdeauna acolo.

Ai ales ca filmul să fie jucat în maghiară, o limbă nu foarte populară în domeniul cinematografiei.

Cred în calitatea organică a unei limbi. Dacă facem un film care are loc în România în anii ’50, de ce ar vorbi oamenii în engleză? Nu.

Cred în faptul că trebuie să păstrăm calitatea limbilor native. Dacă este în limba engleză, atunci oamenii ar trebui să fie britanici. Am vrut să fie în maghiară, dar mai poți auzi și alte limbi diferite, ca germana de exemplu, în fundal.