Gabriel Liiceanu: Din nou la o răscruce a istoriei

DE Ramona Ursu | Actualizat: 19.07.2019 - 16:41

Gabriel Liiceanu, filozof și scriitor, a vorbit, într-un interviu oferit revistei Newsweek România, despre România de după comunism, despre dragoste și ură, despre corectitudine politică, precum și despre experiența Școlii de la Păltiniș.

SHARE

Newsweek România: Spuneați, la un moment dat, că „un om care nu înțelege nimic din ce se întâmplă în jurul lui e mai aproape de animal decât de om“. Dacă raportăm aceste cuvinte la poporul român, suntem mai aproape de om sau de animal?

Gabriel Liiceanu: Atât de abrupt m-am exprimat? Ideea era că, așa cum un om e dator să încerce să înțeleagă ceva din trecerea lui prin lume, la fel, fiecare dintre noi are obligația morală de a înțelege istoria pe care o trăiește. E, ca să zic așa, o chestiune de igienă cetățenească.

A înțelege, a-ți crea premisele pentru a nu te lăsa prostit, e nu numai o chestiune de mândrie, ci și de patriotism.

Neînțelegând ce se întâmplă în jurul tău, faci rău societății în care trăiești, pentru că devii manipulabil, devii victima demagogilor profesioniști, iar votul tău, cumulat cu al altora aflați în condiția ta de ignoranță, poate să distrugă societatea.

Așadar, se cuvine să fii la înălțimea istoriei trăite, căutând s-o înțelegi. E ceea ce a făcut, de pildă, Horia Patapievici, în cartea sa recent apărută, Anii urii. E cea mai bună radiografie a perioadei de tranziție din care ne căznim de treizeci de ani să ieșim.

Despre geniul malefic al PSD

S-a prăbușit PSD după eșecul înregistrat la alegerile europarlamentare și după condamnarea lui Liviu Dragnea? Cum credeți că ar trebui să ne raportăm la starea de anemie a acestui partid care ne-a demonstrat de atâtea ori că nu poate fi, cu adevărat, învins?

PSD cunoaște periodic anemia. Dar se înzdrăvenește de fiecare dată bând sângele prostiei noastre. El îmbină în mod magistral trei strategii.

Prima vizează ținerea electoratului său în captivitate prin – dacă pot să mă exprim așa – cultivarea sistematică a ignoranței.

A menține întunericul în mintea oamenilor este o tehnică cinică de guvernare. Minciuna pe picior mare, înșelăciunea, populismul, promisiunea deșartă nu se mariază bine cu mințile luminate. Nu o să vă spun asta tocmai dumneavoastră, care ați scris o carte despre politică și întuneric.

Noaptea, ați spus, e propice hoților. Or, la PSD, totul se petrece în tenebre, în culise, pe ascuns, totul e minciună. Am crezut ani de zile că starea deplorabilă a învățământului românesc era o chestiune de neprofesionalism, și nu de „voință politică“.

De altfel, mi-am zis, când e vorba de instituții și politici publice, nepriceperea e oricum vinovată. Dar acum sunt tot mai convins că a ține populația în întunericul și precaritatea minții este un act politic deliberat.

În întuneric și în sărăcie. Și chiar dacă îndobitocirea nu s-a făcut deliberat, s-a făcut printr-un instinct politic abject.

Căci doar pe fondul sărăciei – și aceasta e a doua strategie pe care o stăpânește magistral PSD – se poate trece la mituirea electoratului.

Au creat în mintea oamenilor celor mai sărmani ai țării reflexul lui „se dă“. Să ții câteva milioane de oameni în condiția în care se lasă cumpărați de o pungă cu mălai sau făină și de o sticlă cu ulei este, politic vorbind, abject.

Nu mai vorbim de mituirea primarilor prin indemnizații speciale votate în Parlament sau de pacturile făcute cu Biserica pentru transformarea preoților în agenți electorali.

”Pacientul a ieșit din comunism
având febră, 
iar cei pe mâna cărora
am încăput după ’90 
n-au făcut
decât să ne îmbolnăvească mai tare”

 

În sfârșit, a treia strategie ține de disciplina de partid, moștenită, prin FSN, de la vechiul partid comunist. Centrele de putere (baronii locali în locul vechilor secretari de partid), tehnicile de conducere, stilul autoritarist, garantarea capitalului de privilegii etc. – toate au coagulat, într-un nou ceas istoric, sub autoritatea structurilor de putere ale FSN.

De aceea, Ion Iliescu rămâne întemeietorul și inspiratorul acestui partid neo-comunist, indiferent de cine se află în fruntea lui. Forța lui de regrupare este remarcabilă.

Este ajutată, de altfel, și de așa-zisele partide de opoziție, care, când nu se unesc pe față cu PSD, cum a făcut PNL în 2012, fac toate gafele politice care îi permit acestui partid nociv să revină la putere.

Nu vom putea scăpa de această calamitate tentaculară, care-l ține captiv pe cetățean, decât atunci când vom avea la guvernare un partid de centru bine articulat, decis să lucreze spre binele țării și reprezentat de profesioniști autentici. PSD va reuși mereu în rău, câtă vreme „ceilalți“ nu vor reuși în bine.

Cum a reușit România ca, la aproape trei decenii de la Revoluție, să adune în fruntea țării o garnitură solidă de proști, de ticăloși și de hoți? Unde credeți că am greșit?

Cine „am greșit“? Dumneavoastră, Ramona Ursu? Eu? Noi toți? Vorbind așa, subînțelegeți de fapt că „poporul român“ a greșit.

Or, „poporul“ în general e un subiect fluu, o noțiune prin care oricine înțelege ce îi convine. E un conglomerat de milioane de indivizi.

Poporul nu are identitate proprie. Sau, ca fiecare dintre noi la diferite vârste, are, de-a lungul istoriei sale, identități diferite.

Măsurabile, desigur, statistic. În 1990 aveam, statistic vorbind, vârsta ieșirii din comunism. Ceea ce-nseamnă că majoritatea poporului român nu putea gândi dincolo de comunism.

Cum ar fi putut-o face, când gândirea oamenilor se afla încă înlăuntrul comunismului? Câți dintre noi, trăind în comunism, puteau ieși din el înțelegând ce li se-ntâmplă? Contururile unei societăți cât de cât normale se pierduseră în ceața istoriei.

A gândi dincolo de comunism

Ce-nseamnă însă a gândi dincolo de comunism? Înseamnă a avea un tip de instrucție care să te facă să porți în minte, ca reper politic, ca punct de aspirație istoric, cel mai bun model de societate, în așa fel încât, prin raportare la el, să știi în ce lume trăiești. Altfel spus, să poți gândi concertat dimensiunile economică, politică și morală ale societății.

Economică mai întâi. Asta presupune în primul rând să devii conștient de sofismul marxist-leninist al celor „cinci moduri de producție“.

Socialismul, recte comunismul, nu este o „orânduire socială“ care închide glorios istoria venind firesc după comuna primitivă, sclavagism, feudalism și capitalism.

Alain Besançon, un filozof politic francez, e cel care a observat că dihotomia capitalism-socialism introduce în gândire un fals dialog între termeni cu realități ontologice complet diferite. (Reiau acum ceea ce am spus într-o carte recent publicată.)

Sunt puse pe picior de egalitate, spune el, un regim politic (socialismul, adică rezultatul acaparării puterii printr-o lovitură de stat bazată pe ideologia terorii și a luptei de clasă), cu o structură economică de organizare a societății, capitalismul, apărut în istorie pe cale organică.

Ca „mod de producție“, socialismul, dimpotrivă, este un produs artificial, o creație de laborator care, introdusă cu forța în realitate, generează în mod automat foametea. Nu a existat nicio țară devenită comunistă care să nu fi fost însoțită de degradarea totală a ființei umane.

Așadar, câți români, după ce trăiseră patru decenii în comunism, realizau că fuseseră obiectul unui experiment născocit de minți bolnave?

Ce mai știam noi în 1990 despre piața liberă, despre concurență, despre „mâna invizibilă“ a lui Adam Smith, despre „geniul capitalismului“ și „cavalerii industriei“ care, după doar două-trei secole de existență, eliminaseră, prin tehnici de vârf și organizarea producției, marile molime de foamete ale omenirii?

A gândi dincolo de comunism mai însemna, în al doilea rând, să gândești, politic vorbind, în termenii „statului de drept“, propriu democrațiilor mature de tip occidental. Mai însemna să ai parte, dincolo de separarea puterilor în stat, de o societate civilă activă.

Adică  să știi să-ți ceri drepturile de cetățean reprezentat și să le pretinzi celor ce fuseseră aleși ca să te reprezinte să dea socoteală pentru felul în care o făceau. Și, de asemenea, mai însemna să beneficiezi de un jurnalism dedicat informării corecte și sancționării rapide a derapajelor puterii.

Or, la sfârșitul anilor ’80, românii erau departe de acest ideal social. Visul nostru nu bătea dincolo de „gorbaciovism“, iar idealul omului politic al unei mari părți a populației era întrupat de Ion Iliescu.

Prin asta, ne instalam în mod fatal înăuntrul comunismului. Iliescu va rămâne în istorie ca figură simbolică a blocării noastre în comunism. Iar majoritatea românilor s-au recunoscut atunci, în mod firesc, în limbajul de lemn al activistului care mânuia ca un virtuoz ticurile naționalismului comunist al lui Ceaușescu, la loc de frunte aflându-se, desigur, sloganul „nu ne vindem țara“.

Cam 80% din populație intra pe-atunci în rezonanță cu lozincile lui Iliescu. În schimb, câți se puteau regăsi în vorbirea pudrată a lui Rațiu și în papionul lui?

Iar tehnicile de diversiune, manipulare și compromitere erau, prin acapararea rapidă a „serviciilor“ rebotezate SRI, integral în mâna „regimului Iliescu“.

„Zona liberă de comunism“ din Piața Universității a fost creația firavă a câtorva mii de bucureșteni (infiltrată rapid de oameni ai „neo-Securității“), care au rezistat vreo patru luni înainte de a fi spulberați de prima mineriadă.

În sfârșit, a gândi dincolo de comunism însemna să revii la dimensiunea morală pierdută a societății, la ideea constanței valorilor de bine și rău, să renunți la ură și la toate urmele lăsate în psihicul colectiv de sinistra teorie marxistă a „luptei de clasă“.

Mai însemna să știi, ca popor, să-ți formezi și respecți elitele și să le „exploatezi“ spre binele tuturor, făcând din competență valoarea supremă a vieții sociale.

Or, noua societate s-a construit – în jurul vechiului sistem de „relații“, clanuri, nepotisme și, în final, mafii bine structurate – pe o continuitate a răului organizat.

Toate create organic după 1948 și amplificate după Revoluție, dând furtului și privilegiului o nouă anvergură. E drept, după ’90, elitele n-au mai fost băgate în pușcării sau ucise, ci doar alungate prin politica suicidară a contra-selecției.

În posturile de conducere au fost plasați ticăloșii, incompetenții și hoții, oameni al căror ideal este căpătuiala, și nu truda spre binele comunității.

Ei au creat un adevărat imperiu bazat, cu vorbele lui Patapievici din cartea amintită, pe alianța dintre lumea politicii și lumea afacerilor și pe coruperea presei din interior în vederea dominării opiniei publice.

În nicio țară din Europa banul public (al României sau al UE) nu a fost jefuit cu atâta lăcomie și orientat către bunăstarea personală cu o eficiență mai mare.

Concluzie: „Garnitura solidă de proști, de ticăloși și de hoți“ de care vorbiți și sub dominația căreia ne-am trezit are o geneză istorică limpede și un aer de „legitate“, cum le plăcea marxiștilor să spună cu un cuvânt creat adhoc de materialismul istoric.

Ea e datul nostru istoric cu iz de fatalitate și trebuie privită așa cum privești apariția firească a unei boli într-un organism anemiat.

Pacientul a ieșit din comunism având febră, iar cei pe mâna cărora am încăput după ’90 n-au făcut decât să ne îmbolnăvească mai tare.

Ne-au dat să înghițim hapurile lor otrăvitoare. Aveau nevoie de oameni bolnavi, pentru că numai pe spezele bolii noastre puteau prospera ei.

Ne așteptăm în continuare „salvatorul“?   

Victoria Convenției Democratice, în 1996, a fost una de proporții a dreptei românești împotriva stângii conduse, atunci, de Ion Iliescu. Cum vedeți opoziția de acum? Are șanse mai mari decât a avut CDR?

Are prin simplul fapt că timpul a trecut și că, acum, suntem în Uniunea Europeană. Indiferent cât de prost ne jucăm rolul de țară membră UE, situându-ne pe ultimul loc la toate capitolele importante ale vieții sociale, intrarea în „club“ ne constrânge, ne ține sub nas cu o tablă de reguli și valori de care, de bine de rău, trebuie să ținem seama.

De asemenea, a apărut între timp o generație de români obișnuiți să muncească în străinătate, mulți școliți în Occident, care, chiar dacă nu se mai întorc în țară, primenesc în mod inevitabil mentalul românesc.

Iar diaspora devine o forță care, când va ajunge să voteze neîngrădit, va ține în șah partidele doritoare să băltească în trecut.

„Lăsat de «capul lui», un popor nu-și va alege niciodată, prin discernămînt, salvatorul“. (Gabriel Liiceanu, Caiet de ricoșat gânduri) Cum ar trebui să ne ghidăm, în democrație, după această teorie?

Nu prea avem cum. Asta a fost valabil când o elită politică l-a adus pe tronul Principatelor Române pe Carol I. El a fost, pentru România, cu adevărat un salvator.

Democrațiile nu funcționează prin salvatori, ci prin fortificarea instituțiilor democrației și prin mecanismul lor de autoreglare. Geniul oamenilor constă și în faptul că sunt capabili să creeze forțe sociale supra-individuale, care odată consolidate și devenite mature, funcționează „de la sine“.



Piața liberă funcționează de la sine (nu e nevoie de indivizi care s-o „planifice“), la fel o justiție cu adevărat autonomă, la fel toate „puterile separate“ ale statului.

Când aceste instituții impersonale sunt puternice cu adevărat, ele nu mai pot fi la discreția unui individ ajuns în fruntea țării sau a unei grupări politice mafiotizate.

Nu el le domină, ci ele, instituțiile, îl obligă la respectarea regulilor. Sau îl rejectează. Avantajul unei democrații mature este că ea e „salvatoare“ prin chiar esența ei.

Câte ceva despre „corectitudinea politică“

„Oare care este instanța care ne determină în final pe toți – dar fără consultarea majorității – să fim «corecți politic» și care, dacă refuzăm să fim așa cum ni se cere, ne penalizează sever“? (Gabriel Liiceanu, Caiet de ricoșat gânduri) Cum resimțim presiunea acestei poliții a gândirii? Ce anticorpi avem împotriva ei, dacă avem?

Cel mai greu lucru este să demonstrezi evidența, să subminezi anormalul devenit cuvânt de ordine, să pledezi pentru subînțeles și bunul simț, să fii pus în situația de a dovedi că realul este real.

Or, la această caznă îndrăcită, la acest tip de siluire a minții ne obligă corectitudinea politică. Am definit-o undeva ca „sistematizare a nerezonabilului devenită ideologie dominantă“.

Lumea e întoarsă cu susul în jos și tu ești penalizat că nu poți, sau nu accepți, să stai în cap ca s-o vezi în poziția firească.

Corectitudinea politică nu atacă într-o singură direcție, ci propune o răsturnare a gândirii în toate punctele în care, printr-un travaliu de secole, omenirea a găsit consensuri de orientare în viață. Tot ce părea dintotdeauna să aibă o identitate limpede se clatină de la o zi la alta.

Afli de la o zi la alta că, de fapt, nu mai știi ce e un bărbat și ce e o femeie, că nu e foarte clar ce înseamnă „mamă“ și „tată“, că toate epocile istoriei trebuie judecate în parametrii minții de azi, că binele și răul sunt oriunde și întotdeauna relative (nu mai există principii etice universale), că „elită“ e un cuvânt blestemat, că toți, născându-ne cu aceleași drepturi și șanse, suntem și egali de la natură (în realitate nimeni nu e „egal de la natură“ cu nimeni), că performanța nu e măsurabilă și că eminența e jignitoare. Și așa la nesfârșit.

Noua societate s-a construit
în jurul vechiului 
sistem de
„relații“, clanuri, nepotisme și,

în final, mafii bine structurate

Și dacă ar fi vorba doar de semantică! Dar nu, corectitudinea politică e represivă. Dacă nu accepți sensurile ei schingiuite, cuvintele ei siluite, gândirea ei absurdă, te penalizează, te marginalizează, îți aplică un stigmat și te arată în piața publică drept întrupare a răului.

Blocând gândirea, ea te obligă să ascunzi ce crezi, refăcând, în alt context istoric, acea teribilă dedublare a minții din comunism.

Căci ce poate fi mai umilitor decât obligația de a-ți ascunde gândurile? Ea scormonește, mânată de o ignoranță  răuvoitoare, în tezaurul de idei și cuvinte al istoriei cerându-ne să redefinim tot, să dăm uitării pe cei care au fost marii pedagogi ai omenirii și să-i înlocuim cu pațachine la modă, cu exaltați violenți care, cum spune un profesor canadian de sociologie în cea mai recentă carte dedicată corectitudinii politice, „tulbură raportul nostru cu realul“.

„Bărbați și femei – spune acest domn – au din ce în ce mai mult impresia că poartă un corset mintal care înăbușă gândirea. Democrația liberală pare să fi devenit străină sieși și grupuscule ideologice radicalizate ajung să ia în stăpânire spiritul public sau, cel puțin, să-l anexeze obsesiilor lor.“

Cum te poți apăra de această pestă socială? Cred că numai statul ar putea s-o facă, prin politici educaționale luminate (sau, dacă nu, ar spune Cioran, prin declararea stării de urgență).

Dar de ce nu reacționăm „noi“? Pentru că „noi“, cei care păstrăm încă o nostalgie a normalității și care avem exigențe de respectabilitate față de noi și de cei din jurul nostru, suntem atomi sociali, suntem indivizi separați, spre deosebire de propagandiștii de meserie care, deși puțini, sunt temeinic organizați și inserați în punctele-cheie ale societății.

Vara trecută, mai multe universități franceze în care studiază mii și mii de studenți au fost ocupate și închise în urma unor „puciuri“ executate de grupuri de o sută-două de studenți și activiști profesioniști, structurate ca mici batalioane de asalt. Violente și devastatoare.

Violența este arma pe care oamenii cu bun simț sau „intelectualii rafinați“ n-o pot folosi. Iar statul, pe care-l invocam, nu are voința politică să intervină, pentru că nu puține din instituțiile lui și, separat de ele, mediile mai presus de orice, sunt tributare corectitudinii politice care trece drept redută a „progresismului“ și, oricum, drept ceva de bon ton.

Anticorpii? Răbufnirea, mai devreme sau mai târziu, a bunului simț global devenit reactiv după o prea îndelungată agresare a lui de către acest cocktail de nebunie și prostie.           

Timpul, cel mai prețios bun de pe lume

Ce sfat i-ar da filozoful Gabriel Liiceanu omului Gabriel Liiceanu?

Sfatul ar fi mai puțin al filozofului, cât al înțelepciunii care vine odată cu vârsta. Înțelepciunea, ajutată puțin și de filozofie, i-ar spune muritorului Gabriel Liiceanu să-și regleze raportul cu timpul în funcție de realitatea vârstei.

Am descoperit la un moment dat că, până pe la 65 de ani, mai toți ne credem nemuritori. În sensul că nu ne perecepem încă finitudinea vieții.

Sacul vieții pare încă doldora de zile și poți încă extrage din el polițe de viitor. Bagi mâna în sac, scoți un pumn de timp și-l arunci în cele patru zări ale vieții.

După 65 de ani, bagi mâna în sacul vieții și începi să dai de fundul lui. Și, din clipa aceea, ai revelația bunului tău celui mai de preț – timpul – și, vorba lui Seneca, îți dai seama că atât cei care ți-l cer, cât și cei care ți-l dau, cer și dau cel mai scump dintre bunuri.

Cu acest gând în cap, am devenit de la o vreme nespus de zgârcit cu timpul meu. Am încă atât de multe de făcut! Majoritatea, lucruri pe care nu le-am făcut „la timp“.

Iar dacă așa se întâmplă, veți înțelege și de ce am ezitat în fața acestui interviu. Dar n-am putut să vă refuz, pentru că admir felul exemplar în care vă faceți meseria de jurnalist și un anumit fel de a rosti adevărul care mă apropie de dumneavoastră.

Credo-ul meu filozofic

M-am înroșit, drept care trec rapid la următoarea întrebare. Credeți că ați reușit, prin filozofie, să ajungeți la societate, la frământările ei, la aspirațiile ei? Simțiți că v-ați făcut înțeles? Ce ați primit, în schimbul filozofiei, de la societatea românească?

Scrisul meu nu e altceva decât modul meu de a înțelege lumea. Pe cât posibil în cuvinte limpezi, lipsite de prețiozitate. Dacă cineva vrea să mă însoțească pe acest drum, voi fi fericit.

E ca și cum aș oferi servicii de ride-sharing în lumea spiritului. E minunat să călătorești cu vehiculele minții.

Filozofia, așa cum îmi place s-o văd eu, este ne-academică, e un fel prietenos de a-mi da întâlnire cu orice om care știe să citească.

Filozofia, așa cum îmi place s-o văd eu,
este ne-academică, e un fel
prietenos
de a-mi da întâlnire cu
orice om care știe să citească

Eu nu scriu, cum spunea un filozof francez, „filozofie pentru filozofi“. Și cred că am făcut tot ce a depins de mine ca să mă duc, prin cuvinte, la întâlnirea cu ceilalți.

Am scris, de la o vreme încolo, după ce am plătit tributul cuvenit filozofiei academice, o „filozofie pentru societate“. În fond, e modul meu de a fi recunoscător societății care mi-a permis să împlinesc o vocație.

Cum ați defini-o mai exact?

M-am întrebat la un moment dat la ce sunt eu bun pe lume, dincolo de a explica gândirea unui filozof la facultate, de a traduce dintr-un mare autor sau de a scrie articole „filologice“.

Propunându-mi să înțeleg ce e cu noi pe lumea asta, mi-am dat seama că năzuiam la dobândirea unei competențe a sensurilor.

Înțeleasă așa, filozofia devine un formidabil instrument de șlefuire a minții, care sfârșește cu ceea ce mi-a plăcut să numesc „nebunia de a gândi cu mintea ta“.

Un om care gândește pe cont propriu a ieșit din turmă, „din bancul de heringi“, cum spunea un filozof danez.

Un astfel de om nu mai poate fi aiurit, „aburit“, manipulat. Mintea lui se articulează . El devine un in-divid, un tip instalat în lume pe picioarele lui.

Mi-am zis că dacă pot să transmit și altora, în cele mai variate forme, gândul acesta, voi fi mulțumit.

Unde vă întâlniți cititorii?

Și? Care e rezultatul? Aveți mulți cititori?

Fac parte dintr-un fericit grup al autorilor Humanitas (unii au scris peste douăzeci de titluri) care au reușit să împingă eseul filozofic la cote de tiraj de roman, la zeci de mii de exemplare.

Despre frumusețea uitată a vieții a lui Andrei Pleșu, de pildă, s-a vândut de-a lungul anilor în 85.000 de exemplare.

Despre îngeri, tot a lui, în 67.000 de exemplare, Parabolele lui Isus în 53.000 de exemplare. Politice a lui Horia Patapievici s-a vândut în 45.500 de exemplare, Zbor în bătaia săgeții în 42.500 de exemplare, Omul recent în 29.000 de exemplare.

În ce mă privește, Jurnalul de la Păltiniș s-a vândut în 70.000 de exemplare, Ușa interzisă, în 51.000 de exemplare, Scrisori către fiul meu în 39.200 de exemplare, Despre limită în 35.400 de exemplare, Declarație de iubire în 33.500 de exemplare.

Per total, la fel ca și Andrei Pleșu și Lucian Boia, am reușit să depășesc bariera de 500.000 de exemplare.

Mircea Cărtărescu, dar „nu se pune“ că e literatură !, conduce detașat topul autorilor Humanitas cu 700.000 de exemplare.

Intrați vreodată în contact cu cei care vă citesc?

La saloanele de carte, la conferințe, la lansări... Sau prin scrisori. Feedback-ul pe care ți-l dau cititorii pe viu în timpul sesiunilor de autografe e formidabil.

Îți dai seama că ai un rost pe lume, că n-ai trăit degeaba. De fapt, cred că există un „erotism“ al scrisului și, când cineva îți mulțumește spunându-ți că „i-ai schimbat viața“, simți că, prin cuvinte, se poate intra pe teritoriul iubirii.

Despre iubire prin filozofie

Dacă ați trece iubirea prin filtrul Școlii de la Păltiniș, cum ați descrie-o?

Așa cum am descris-o deja în cartea recentă, Caiet de ricoșat gânduri. Dați-mi voie să reiau ce-am spus acolo, căci mai bine ca acolo nu pot să spun:

„Ce s-a întâmplat, atunci, la Păltiniș? S-a întâmplat, la mica noastră scară, ceva asemănător cu acea agápe paulină a crucii: ne-am iubit, pentru că Noica ne-a iubit egal pe toți.

El murise, mai întâi, pe crucea  închisorii lui. Apoi, altfel decât în textul sacru, când a ieșit (fără niciun dinte în gură), «a înviat» ca să ne caute și să ne strângă pe toți laolaltă în cercul iubirii lui.

S-a numit – vestindu-ne parusia spiritului și prevenindu-ne că vom fi cu toții judecați la Judecata de Apoi a culturii –, «antrenor cultural».

Iar noi l-am iubit pe el în oglinda iubirii lui, dar nu spontan și gratuit ca el, ci cu recunoștința nemăsuratului dar pe care ni-l făcea.

Care era acesta? Era darul comuniunii în Dumnezeul culturii: ne-a cerut să ne pierdem «în ceva mai adânc decât noi», să uităm de noi și, astfel, să ne spălăm de supremul păcat al «iubirii de sine», de micul nostru eu vanitos și lipsit de bătaie spirituală.

La Păltiniș, «am fost învinși» de iubirea lui Noica: el ne iubise pe noi, ni se împărtășise și ne chemase să ne iubim între noi, să comuniem și să ne comunicăm unii altora și, tot așa, să-i iubim pe alții mai tineri ca noi, pe
«frații» noștri care vor veni după noi, și să-i facem, dându-le iubirea noastră, să se împărtășească între ei.

Și, Dumnezeule, acum când am vârsta lui, pot spune că, prin tot ce am făcut, asta am încercat să fac.“

Și despre intelectualul urât

Dar ura? Intelectualii au fost poate, după Revoluție, cei mai huliți români. Semnalul s-a dat chiar atunci, în 1990, cu „IMGB face ordine!“ și „Noi muncim, nu gândim!“, și a continuat, într-o formă profesionistă, prin televiziuni precum Antena 3. Nu o dată ați intrat în vizorul acestei mașinării de fabricat ura. Cum ați resimțit ura și cum reușiți să vă protejați de ea?

Ura? Înțelegând-o. După 1990, ura a avut două surse. O sursă politică. Cei care au venit la putere după 1990, în siajul vechiului PCR și al Securității, detestau modelele și reperele morale.

„Intelectualul moralist“ e cel mai aprig dușman al unei puteri politice corupte, pentru că el încearcă să țină vie în memoria societății valorile legitime ale umanității.

Drept care, el trebuie anihilat, compromis, calomniat, târât în noroi, pentru ca oamenii să nu mai perceapă diferența dintre bun și rău. Trebuie să fim toți negri ca pisicile negre într-o cameră întunecată. Toți, maculați. Toți, mânjiți. Toți, pociți.

Al doilea izvor al urii se naște pe linie „colegială“, prin invidie. Devastatoare și asta. „Adică eu n-aș fi putut face ce a făcut el?“, „De ce ar fi el mai breaz ca mine?“

E o boală de care puțini oameni scapă și care îi roade din rărunchi mai ales pe intelectualii frustrați. Oglindirea ulcerată în isprava altuia e devoratoare și îți otrăvește viața. Te schilodește interior, te urâțește.

Ani la rând mi-am spus că nu are rost să intri în dialog cu cei care te urăsc și te calomniază, nici să visezi îndreptățite răzbunări, pentru că însăși ura lor, prin caracterul ei devorator, îi pedepsește.

Pe de altă parte, de la o vreme, după ce calomniile au început să plouă peste mine cu o recurență suspectă, mi-am dat deodată seama că „ținuta demnă“ înțeleasă ca refuz „de a te coborî“ la josnicia practicată sistematic, era total neadecvată.

M-a trezit din somnul păgubos al acestei trufii o vorbă a Hannei Arendt. Dreptatea cere, spune ea, ca „ordinea care a fost distrusă să fie restabilită“. Și, în plus, „ţine de cinstea şi onoarea celor vătămaţi sau lezaţi ca făptaşii să fie pedepsiţi“.

Cu acest imperativ în minte l-am dat în judecată pe ofițerul de Securitatea care îmi agresase viața în anii ’70, și cu acest imperativ în minte am hotărât să-i dau în judecată pe toți cei care îmi murdăreau în mod public imaginea.

Pe cei care afirmă că am primit cadou instituții, că am fost agent KGB sau „securist“ (mi s-a părut un frumos act de reparație că recent, la prima instanță, judecătorul a hotărât să-l penalizeze pe Mirel Palada cu plata unei despăgubiri morale de 10.000 de euro), că „regimul Băsescu“ mi-a șters în două rânduri datoriile la stat, că „am jefuit sute și sute de pagini“ din cărțile altora, că îmi băteam nevasta în luna a noua...

Calomniatorul e sinistru pentru că, vorba lui Cioran, „te ucide fără să aibă demnitatea unui asasin“. De altfel, mânat de ură, ar face și asta, dacă ar ști că nu riscă nimic.

Ei bine, vreau să arăt că, fie și așa, fără să ucidă, ei riscă totuși. Aș vrea ca oamenii să înțeleagă că unul dintre lucrurile cele mai mârșave, calomnia, este un lux, un drog pe care și-l oferă cel ce urăște, dar pentru care, atunci când ți-l permiți, trebuie să ai deja prevăzut un buget.

Interesant e că, fiind o epică murdară, calomnia le furnizează întotdeauna celor care, pentru că nu pot să admire, urăsc explicații oculte (și impure) pentru reușita celui invidiat. În felul acesta netrebnicia invidiosului se mântuie, făcându-i eșecul suportabil.

De vreme ce orice reușită are o explicație impură, el, invidiosul, în mediocritatea lui, rămâne pur. El va sfârși cel mai adesea prin a intra, punându-se în solda puterii politice corupte, în corul detractorilor tăi.

Altminteri, vă mărturisesc că pe mine ura m-a întărit și mi-a folosit ca indiciu al reușitei în tot ce făceam. Eram urât, deci nimerisem just.

Dacă ați alege un lucru pe care fiecare dintre noi e dator să-l facă în viață, care ar fi acesta?

Ceva pentru ceilalți. Binele. Dar fără surle și trâmbițe.

Cine este Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu (77 de ani), filozof, scriitor, fondator al Editurii Humanitas și membru al Grupului pentru Dialog Social, este cunoscut drept unul dintre intelectualii cei mai implicați în viața cetății.

Fost discipol al lui Constantin Noica, la Școala de la Păltiniș, Gabriel Liiceanu a produs un cutremur în societate, în 1983, când cartea sa, „Jurnalul de la Păltiniș“, se vindea pe sub mână în librării.

Printre cele mai cunoscute volume ale sale se mai numără: „Epistolar“ (1987), „Declaraţie de iubire“ (2001), „Scrisori către fiul meu“ (2008), „Despre minciună“ (2006), „Despre ură“ (2007), „Dragul meu turnător“ (2013), „Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile“ (2014), „Nebunia de a gândi cu mintea ta“ (2016), „România, o iubire din care se poate muri“ (2017), „Caiet de ricoșat gânduri“ (2019).

Fotografiile sunt semnate de: „Cotidianul”, Louis Monier, Radu Sandovici. 

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.