Un inventar foarte exact al argumentelor pro și contra atitudinii liderului de la Elysse față de Alianța Nord-Atlantică îl face, într-o analiză publicată în „The Times“ pe 13 noiembrie 2019, Roger Boyes.
Articolul este intitulat „Nu-l lăsați pe Emmanuel Macron să scrie necrologul NATO“ și debutează într-o notă apreciativă la adresa lui Macron, despre care spune că „este unul dintre puținii oameni de stat care pot oferi o viziune strategică asupra Europei într-o lume haotică“.
Jurnalistul reamintește pozițiile sale referitoare la moartea cerebrală a NATO și invitația adresată Europei de a se transforma într-un jucător geopolitic, care să stea alături de America și China.
În caz contrar, susține Macron, „nu vom mai avea control în privința destinului nostru“. El expediază în plan secundar celelalte subiecte precum extinderea UE, amenințarea Rusiei și Brexitul.
„Rege-filosof frustrat“
Editorialistul „The Times“ schimbă rapid tonul: „Acestea sunt, mai degrabă, aprecierile unui rege-filosof frustrat.
El încearcă să ia greutățile pe proprii umeri, într-o vreme în care Angela Merkel își numără zilele până la pensionare.
Și, în spiritul lui Charles de Gaulle, ar fi destul de fericit să vadă Marea Britanie eșuând pe mai multe fronturi“.
În opinia sa, „după ieșirea Marii Britanii, Franța va fi cea mai mare putere în domeniul securității și apărării“, iar, „când vorbește despre suveranitatea strategică a Europei, [Macron] se referă la suveranitate militară, iar asta înseamnă rebalansarea în favoarea Franței“.
Metafora sa cu „moartea cerebrală a NATO“ este catalogată drept nepotrivită și nedreaptă, de vreme ce „același creier a ținut Europa în siguranță în timpul Războiului Rece și după“.
„Emmanuel Macron încearcă să submineze NATO din interior, pentru că știe foarte bine că Alianța Nord-Atlantică va fi o platformă esențială de politică externă port-Brexit pentru Marea Britanie“, remarcă „The Times“.
Apoi, Roger Boyes îi dă dreptate președintelui Franței în a insista asupra unor clarificări în legătură cu Articolul 5, respectiv asupra angajamentului NATO pentru apărarea colectivă.
El dă drept exemplu intervenția Turciei în nordul Siriei, care „a fost o înțelegere între Ankara și Washington, capitalele a două țări membre NATO“ și, cu toate acestea, „Alianța în întregul său va trebui să răspundă dacă Turcia este atacată“.
„Eroarea fundamentală a lui Macron este de a crede că NATO și-a atins «punctul de fierbere» și că securitatea europeană trebuie reinventată.
Întotdeauna au fost tensiuni în interiorul NATO, iar opinia publică a fost întotdeauna refractară.
__________________________________
CITEȘTE ȘI
De ce vrea Franța să se predea Rusiei
Fost ministru de externe al Marii Britanii: Frustrarea lui Macron, NATO și implicațiile geopolitice
__________________________________
Cetățenii europeni au fost nemulțumiți de staționarea rachetelor americane din anii ’80, iar retragerea Franței din structurile de comandă militare ale NATO, în 1966, în mandatul președintelui Charles de Gaulle, a alimentat riscul unei schisme în interiorul Alianței.
În 1968 însă, când țările Pactului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia, NATO a devenit brusc un lucru bun“, scrie Boyes.
Un plan păgubos
El apreciază că „pivotarea lui Macron către o apărare europeană activă, în defavoarea dependenței față de SUA, este o continuare a politicii gaulliste“ și „poate produce multe pagube“.
„Planul lui Macron se bazează prea mult pe invitarea Rusiei lui Vladimir Putin în «concertul Europei», respectiv printre țările care să contribuie la stabilitatea continentului“.
„Logica jupiteriană (Macron este poreclit Jupiter - n.red.) sună așa: sancțiunile aplicate de Occident au afectat atât de tare economia Rusiei încât Vladimir Putin este gata să-și schimbe comportamentul și să considere din nou Europa un partener. Tot ce trebuie să facem este să-l încurajăm să o facă.
La 9 martie 1966, Charles de Gaulle a retras Franța de la comanda militară a NATO și a cerut forțelor aliate să părăsească țara sa
Dacă Rusia va putea fi smulsă din îmbrățișarea Chinei, lumea va fi un loc mai sigur“, a punctat editorialistul britanic.
El a insistat că Polonia și țările baltice nu sunt singurele care consideră această abordare naivă și greșit orientată, pentru că ignoră apetența Rusiei de a ataca Occidentul, interferența în alegerile din țările UE, sponsorizarea populiștilor și separatiștilor, uciderea disidenților pe teritoriul țărilor UE, anexarea Crimeei și tulburările din estul Ucrainei.
„Dacă Franța visează să devină puterea europeană dominantă post-Brexit ar trebui să facă lobby pentru limitarea expansiunii Rusiei în afara granițelor sale.
Orice tentativă de a-l curta pe Vladimir Putin s-a sfârșit în lacrimi“, apreciază Boyes.
În opinia sa, dacă vrea să transforme Europa într-un jucător intervenționist, care bagă bani într-o industrie de apărare integrată, dacă e vorba să dezvolte capabilități credibile la nivel global, Emmanuel Macron va trebui să învețe cum să construiască rețele de influență de-a lungul Europei și să-i convingă pe ceilalți să bage mâna și mai adânc în buzunar.
„Datorită tinereții, probabil Macron își imaginează că poate atinge acest scop doar cu elan. Dar Germania, imună la carisma sa, va trebui să se convingă că Macron poate livra.
__________________________________
CITEȘTE ȘI
De ce vrea Franța să se predea Rusiei
Fost ministru de externe al Marii Britanii: Frustrarea lui Macron, NATO și implicațiile geopolitice
__________________________________
Unele dintre ideile lui Macron - în special reabilitarea lui Vladimir Putin - rezonează perfect cu instinctele lui Donald Trump.
Și aceasta este marea provocare pentru noi. Macron își imaginează că poate fi un mediator între țările Europei și Rusia.
El și Trump s-au pus de acord în ceea ce privește decrepitudinea NATO. Hai mai bine să găsim soluții viabile pentru dezangajarea Rusiei în Ucraina în loc să așteptăm ca Macron să se înțeleagă cu Merkel, hai să punem bazele pentru monitorizarea eforturilor Chinei de a construi rețele 5G, hai să pompăm niște sânge proaspăt în NATO decât să îl lăsăm pe Macron să-i scrie necrologul“, conchide analiza „The Times“.
