A documentat războiul încă din luna martie și a avut experiența de a sta, practic zilnic, sub bombardamentele rusești în Harkov și de a merge în numeroase locuri lovite de armata lui Putin. De asemenea, de a ajunge adesea pe front.
De câteva luni a decis să și colaboreze cu autoritățile din orașul Zolochiv în ce privește acțiunile umanitare, relația cu organizațiile neguvernamentale și comunicarea publică. Interviul de mai jos este impresionant și cu mesaje foarte calde și foarte frumoase la adresa românilor.
Newsweek: Suntem foarte aproape de Centrul Media din Harkov. Te rog să îmi spui de ce ești aici, în Ucraina și pentru cât timp vei mai sta. Povestește-ne, de asemenea, despre experiențele tale aici. Care dintre acestea a te-a mișcat cel mai mult? Probabil că au fost multe astfel de experiențe care te-au impresionat...
Sarah Ashton-Cirillo: Desigur! Îți mulțumesc foarte mult, Remus, pentru că vorbim aici astăzi. Sunt jurnalistă americană din Las Vegas, Nevada. Așa cum cetățenii României cunosc foarte bine, criza refugiaților care a început și care a fost la un nivel foarte ridicat mai ales în primele luni de război după ce Rusia a început această terifiantă încercare de genocid prin invadarea pe scară largă a Ucrainei, am venit aici pentru a documenta criza refugiaților și pentru a scrie despre asta. Mai ales că este ca o continuare a muncii mele legate de criza refugiaților din 2015, criză cu care sigur că cetățenii românii sunt familiarizați. Atunci a fost vorba de refugiați din Siria, Irak, Afganistan către mai multe zone din Europa.
După ce am ajuns în Ucraina am înțeles pe cât de dramatică este situația și am avut oportunitatea de a ajunge aici în Harkov care este un oraș și pe linia frontului. Harkov a fost în permanență sub atacurile rușilor și a avut lupte între soldații ruși și cei ucraineni pe străzile sale, fiind situat la doar 40 de km de granița cu Rusia. După ce am ajuns aici pentru ceea ce ar fi trebuit să fie o ședere de două săptămâni, am rămas pentru șase luni. Am venit aici la doar opt zile după ce a început invadarea pe scară largă a Ucrainei. M-ai întrebat ce m-a mișcat foarte mult în această perioadă și desigur că au fost numeroase acțiuni pe care le-am văzut. Am văzut eroismul populației civile.
Românii înțeleg ce înseamnă să te ridici împotriva unui dictator totalitar care a comis acte oribile asupra oamenilor. Ceea ce vedem aici este că ucrainenii luptă pentru țara lor în același spirit. Ei nu încearcă să își extindă granițele, ci doar încearcă să se opună acestor invadatori care comit crime de război. Și să le spună “plecați de pe pământul nostru, lăsați-ne să trăim în pace, lăsați-ne să trăim în libertate și autodeterminare!”, lucru pe care orice ființă umană ar trebui să și-l dorească pentru sine. Iar românii au luptat pentru asta la sfârșitul anilor ’80.
Am văzut eroismul civililor, al voluntarilor civili care se riscau pe ei înșiși aducând mâncare în mijlocul bombardamentelor sau care încercau să dea la o parte dărâmăturile clădirilor lovite, în situațiile în care serviciile publice mult prea solicitate în timpul bombardamentelor nu aveau posibilitatea să ajungă imediat la acele clădiri, pentru a-i salva pe vecinii prinși sub zidurile prăbușite. Ei bine, în duminica Paștelui am documentat personal șase atacuri distincte cu rachete asupra orașului Harkov. Au fost mai mult de 30 de astfel de lovituri în acea zi, a fost un coșmar, dar orașul s-a ținut tare grație eroilor pe care i-am am văzut în fiecare parte componentă a societății.
Acea duminică a Paștelui când am fost atacați mi-a rămas memorie mai mult decât orice altă zi. România înțelegere suferința. România înțelege ce înseamnă să construiești o națiune în care să funcționeze statul de drept. Ucraina aspiră și ea la construirea unei societăți bazate pe statul de drept.
Ca jurnalist, atunci când am ajuns aici și am înțeles cât de serioasă a fost Ucraina în a deveni un lider în cadrul Europei și în cadrul lumii în ceea ce privește dezvoltarea instituțiilor democratice, pentru mine a fost o decizie ușoară să rămân. Am rămas pentru a le arăta celor din jurul meu, altor jurnaliști, oamenilor din Statele Unite care îmi urmăresc munca și celor din întreaga lume care mă urmăresc pe internet, pe social media, viața de zi cu zi a acestor eroi ucraineni.
Ucrainienii nu strigă după răzbunare! Suntem ființe umane împreună în această lume. Cu siguranță sunt mulți ruși împotriva lui Putin. Probabil că nu au posibilitatea să se exprime deschis contra lui, dar ei înțeleg că Vladimir Putin este un monstru malefic. De aceea, trebuie să reamintim faptul că noi dorim doar libertatea pentru oameni liberi. Fie că este vorba de Kurdistan, fie că este vorba de fostele republici iugoslave unde au avut loc lupte și războaie pentru mulți ani, sau de Ucraina sau de Georgia sau de alte locuri în care Rusia a adus cu sine răul în aceste bătălii. Pentru cât timp voi mai fi aici? Nu știu.
Reprezint un oraș din nord, pe nume Zolochiv, aproape de granița Rusiei, unde colaborez cu organizații neguvernamentale și fac diverse activități de comunicare pentru primarul de acolo. În același timp, îmi continui aici activitatea de jurnalist. Unii mă întreabă: “Sarah, cum de poți să fii jurnalist (din moment ce lucrezi cu autoritățile ucrainene)”?
Dar în acest război nu poți să fii neutru! Nu sunt două tabere asemănătoare, ci este o parte a adevărului, de care este Ucraina, și este o parte a răului, a fascismului, a minciunilor, de care este Rusia. Iar din acest motiv, atunci când unii oameni spun că nu aș (mai) fi jurnalist, atunci eu știu că ei, de fapt, fac propagandă pentru minciunile Rusiei. Este necesar să susținem ceea ce știm că este adevărat și să susținem ceea ce știm că este calea potrivită pentru ființele umane.
Așa că iată-mă aici! Unii ar spune că particip la acest război iar eu le răspund că particip la o bătălie pentru spiritul umanității și pentru autodeterminare. Când voi când mă voi întoarce acasă? Poate mă voi întoarce mâine, poate mă voi întoarce la finalul acestui război. Nu știu. Atâta timp cât povestea continuă, vreau să fiu aici pentru a o documenta. Dar cu siguranță știu un lucru: sufletul și inima mea vor fi întotdeauna alături de ucraineni în această bătălie în care apără libertatea și luptă din nou pentru independența lor, la 31 de ani după ce au declarat-o pentru prima dată față de Uniunea Sovietică.
Newsweek: Minunat! Mulțumesc foarte mult!
Sarah Ashton-Cirillo: Este o onoare și o plăcere pentru mine! Sunt recunoscătoare românilor care prin organizațiile neguvernamentale, prin donații, prin găzduirea refugiaților și ajutând la graniță la primirea acestora s-au asigurat că acei refugiați vor supraviețui. Vă mulțumesc tuturor românilor în calitatea mea de cetățean ar planetei pentru că ați înțeles greutățile acestor oameni din Ucraina și că ați v-ați implicat atunci când mulți alții și-au mutat privirea! Mulțumesc foarte mult!
Puteți găsi numeroase materiale transmise din Ucraina de Sarah Ashton-Cirillo aici:
https://twitter.com/SarahAshtonLV
Sarah Ashton-Cirillo este probabil singura femeie trans care este jurnalist permanent de război în Ucraina, articolele sale fiind publicate și în revista online LGBTQ Nation. Curajul și profesionalismul nu depind, așadar, de gen ori de orientarea sexuală a cuiva, iar interviul de mai jos o atestă o dată în plus.
Remus Cernea este corespondentul Newsweek în Ucraina
