VIDEO Copilul nu mai vrea la sport? Psiholog: „Întâi adultul la psiholog”. Ce nu trebuie să faci ca părinte

Un copil câștigă din sport încredere, disciplină și capacitatea de a trece peste un eșec, chiar dacă nu ajunge campion. Sprijinul psihologului contează atât în pregătirea pentru performanță, cât și în familia care îl duce la primele antrenamente.

În sportul de performanță, psihologul trebuie să fie o prezență obligatorie în echipa care pregătește sportivul, alături de specialiștii responsabili de antrenament și recuperare. Pregătirea pentru competiție presupune și capacitatea de a gestiona frica, frustrarea, relația cu antrenorul și presiunea rezultatului.

Citește și: VIDEO Ce sport este recomandat în funcție de vârstă și de forma fizică. Ce să nu faceți niciodată

Dar rolul psihologului începe cu mult înaintea marii performanțe. El este important și pentru familia care își duce copilul la primele antrenamente, pentru alegerea unei discipline potrivite și pentru înțelegerea reacțiilor copilului. Sportul contribuie la dezvoltarea încrederii în sine, a autonomiei, a disciplinei și a capacității de a construi relații cu ceilalți.

Psihologul trebuie să participe la pregătire înainte să apară problema

Sprijinul psihologului este util încă de la primele antrenamente, când familia și antrenorul stabilesc ce așteaptă de la copil. Alegerea disciplinei, integrarea în grup și adaptarea la reguli sunt etape în care adulții au nevoie să înțeleagă ce poate face copilul și cum îl pot susține. Așteptarea unei crize amână acest sprijin până când dificultatea a apărut deja.

„Atunci când ne împiedicăm, când deja avem o problemă, spunem că ar trebui să-l vadă un psiholog. Dar câți dintre noi știm că un psiholog este cel care pregătește, face preambulul oricărui comportament pe care îl urmărim la anumite vârste?”, spune psihologul Yolanda Crețescu, pentru Newsweek România.

Pentru copilul care merge spre performanță, această pregătire trebuie construită în timp. Antrenorul urmărește evoluția sportivă, iar psihologul contribuie la înțelegerea modului în care copilul răspunde emoțional la cerințe și la competiție. Reacțiile lui trebuie urmărite în mai multe etape ale pregătirii, inclusiv atunci când cerințele cresc sau apar primele înfrângeri.

„Noi, psihologii, suntem tot oameni, nu avem simțuri extrasenzoriale. Este nevoie de o monitorizare, este nevoie să-l vezi în mai multe etape. Trebuie să ai niște parametri pe care îi urmărești”, spune Yolanda Crețescu.

Familia are nevoie de sprijin pentru a înțelege ce i se potrivește copilului

O întrebare esențială pentru părinte este de ce își duce copilul la sport și ce așteaptă de la această experiență. Psihologul poate ajuta familia să distingă între nevoile copilului și ambițiile adulților, dar și să înțeleagă câtă presiune poate suporta copilul. Ajutorul este important și atunci când familia urmărește doar mișcarea și dezvoltarea personală a copilului, fără o viitoare carieră sportivă.

„A aborda fiecare categorie de vârstă și a te consulta cu un specialist în psihologie, fie că ești antrenor sau părinte, ce este potrivit, individual, personalizat, cred că este esențial. Altfel vom pierde timp, bani, luăm șansa copilului de a avea încredere în potențialul lui. Și cel mai important lucru este sănătatea pe care ne-o dă sportul”, spune Yolanda Crețescu.

Copilul poate încerca mai multe discipline, iar adulții pot urmări unde se adaptează și ce îi place să facă. Părintele nu poate ști dinainte totul despre abilitățile lui, iar talentul trebuie observat de un antrenor care are experiență în lucrul cu copiii.

„Chiar dacă ești un părinte dedicat, implicat, nu ai de unde să știi. Nici copilul nu știe la ce o să fie bun. Hai să-l vedem, hai să-l lăsăm să facă înot, să facă baschet, să facă fotbal”, spune Yolanda Crețescu.

De ce este greșit să transformi sportul în pedeapsă sau într-o ambiție personală

Părintele care alege o disciplină doar pentru că el nu a putut să o practice riscă să pună propria ambiție înaintea nevoilor copilului. La fel de greșită este folosirea sportului ca pedeapsă pentru comportamentul de acasă sau de la grădiniță. În ambele situații, antrenamentul ajunge să fie legat de voința adultului, fără ca acesta să se mai întrebe ce i se potrivește copilului.

„Pentru că eu nu am putut să fac balet, îmi voi duce copilul la balet. Nu contează dacă am fată sau băiat. Nu contează dacă al meu e mai grăsuț. Da, trebuie să facă balet. Îl pedepsim cu sportul: «Dacă nu ești cuminte și mai ești năzdrăvan la grădiniță, te duc la sport». Avem multe condiționări pe care le facem”, spune Yolanda Crețescu despre aceste greșeli ale părinților.

Alegerea trebuie să țină cont și de abilitățile pe care copilul le poate dezvolta. Un copil retras are nevoie de ocazii de a coopera și de a se integra într-un grup, cu sprijin adaptat lui. Orientarea automată numai către activități individuale îl poate ține departe tocmai de experiențele prin care ar învăța să se apropie de ceilalți.

„Ce se potrivește copilului meu? Sportul individual sau sportul de echipă? De multe ori auzim: «Nu, că al meu e mai retras. Îl las doar la înot». Soluția e fix invers, să creăm competențe, să avem grijă cum i le dezvoltăm”, spune Yolanda Crețescu.

Ce învață copilul din sport, chiar dacă nu ajunge campion

La antrenament, copilul învață că o reușită cere timp și efort. Trebuie să repete, să accepte reguli și să continue atunci când o mișcare nu îi iese. Recompensa vine după muncă și răbdare, într-un ritm diferit de satisfacția rapidă pe care o poate obține într-un joc pe ecran. Aceste experiențe sunt importante pentru dezvoltarea lui, indiferent de nivelul sportiv la care va ajunge.

„Este important să avem o relație sănătoasă cu recompensa. Ca să ajung la recompensă, fac un efort. Am disciplină, am toleranță la frustrare. Am o apetență către regulă. Trebuie să fac ce-mi spune antrenorul, nu ce cred eu. Pentru că lumea, mintea unui copil începe odată cu existența lui. El nu știe ce a fost înainte”, explică Yolanda Crețescu.

Într-o activitate de echipă, copilul trebuie să urmărească ce face colegul, să rețină o regulă și să își adapteze reacția. Își exersează atenția și învață să își controleze impulsul de a acționa înainte să îi vină rândul. Aceleași deprinderi îi sunt utile la școală, când ascultă o întrebare, așteaptă un răspuns sau lucrează împreună cu alți copii.

„Sunt atent la întrebare, la răspuns, sunt atent la colegul din față, din spate, nu vorbesc peste el, pentru că n-am cum. Tu dai cu mingea și eu trebuie să fiu atent unde o dai. Nu pot să dau și eu cu mingea”, spune Yolanda Crețescu.

Părintele trebuie să rămână sprijinul copilului după o înfrângere

O înfrângere poate deveni mai greu de suportat dacă, pe lângă dezamăgirea rezultatului, copilul se teme că și-a pierdut și sprijinul părintelui. Riscul este cu atât mai mare când părintele îi este și antrenor. O decizie privind echipa sau o nemulțumire legată de joc poate fi înțeleasă de copil ca o respingere.

„Copilul are nevoie de atașamentul securizat al părintelui, și nu să-l condiționeze de reușită sau de eșec. Și atunci copilul, normal, de multe ori auzim asta: «Dar te superi pe mine că am pierdut meciul?», «Te-ai necăjit pentru că nu m-am dus la antrenament sau că m-a respins o echipă?»”, spune Yolanda Crețescu.

Alegerea unui alt jucător pentru a intra pe teren poate ridica o întrebare dureroasă pentru copilul antrenorului: „Dar, când ești și antrenor, e foarte greu: «Dar de ce nu pe mine și pe celălalt? Pe mine mă iubești sau pe celălalt îl iubești?»”. „Să nu demisionăm din rolul nostru de părinte”, spune Yolanda Crețescu.

Presiunea poate veni și din tribune. Părintele care își înjură copilul sau se ceartă cu ceilalți adulți transformă competiția într-o experiență apăsătoare. Copilul trebuie să facă față atunci atât jocului, cât și reacțiilor celui de la care așteaptă sprijin.

„Am avut ocazia să mă duc la polo. Atâta agresivitate cât am văzut în tribune, la părinți, cum își înjură copiii, cum se înjură între ei, este ceva greu de dus. Și atunci mă întreb cum ar fi să fii copil și să vezi că părintele tău are o astfel de decompensare”, spune Yolanda Crețescu.

Nu mai vrea la sport sau încearcă să evite un eșec?

Refuzul antrenamentului poate avea cauze diferite. Copilul poate să își fi pierdut interesul pentru acea disciplină sau să se teamă de competiția care urmează. Psihologul poate ajuta familia să înțeleagă ce se întâmplă. Când problema este frica de a pierde, simpla trecere la alt sport poate lăsa dificultatea nerezolvată.

„Apoi, relația cu eșecul. Aici se face o confuzie de multe ori. Vedem, copilul ne spune: «Nu mai vreau la înot». Întrebarea este: nu mai vrea la înot sau nu mai vrea la competiția care se arată? Pentru că cel mai sănătos lucru pentru copii este să învețe să treacă prin, poate, primul moment de tensiune, de frică, de competitivitate, de eșec la orizont”, spune Yolanda Crețescu.

„Pentru că acolo este despre teama de eșec, nu este despre sport. Și o să vedem că schimbăm sporturile și o să rămână comportamentul evitant. De aceea este foarte, foarte important să rămânem acolo, să fim deschiși, să rămânem și noi curioși, să nu ambiționăm copilul foarte tare pe performanță, ci pe «Hai să vedem cum va fi»”, spune Yolanda Crețescu.

Părintele are, la rândul său, nevoie să învețe cum să încurajeze copilul când îi este frică. Dacă îi cere să câștige cu orice preț, adaugă o nouă sursă de tensiune. Sprijinul psihologului îl poate ajuta pe adult să își gestioneze propriile așteptări și să lase copilului loc să încerce, să greșească și să progreseze.

„Competitivitatea asta exagerată, cu «totul sau nimic», din nou, îi dă copilului foarte mult stres. Și sportul chiar reglează relația cu stresul. Relația copilului cu stresul. Dacă și noi devenim o sursă de stres, copilul are prea multe lucruri de rezolvat. Și atunci, da, întâi adultul la psiholog”, spune Yolanda Crețescu.

Sportul îi oferă copilului un grup în care să își găsească locul

Pentru un copil care locuiește într-o zonă fără parteneri de joacă, antrenamentele oferă și ocazia de a lega prietenii. În lipsa contactului cu alți copii, el ajunge să se compare aproape exclusiv cu adulții din familie. Aceștia știu și pot să facă mai multe lucruri, iar copilul riscă să își judece propriile capacități după un reper nepotrivit vârstei lui.

„Copilul nu-și poate dezvolta niște abilități sau o cunoaștere de sine sănătoasă în raport cu semenii lui. El se va compara tot timpul cu adulții. Păi, noi, per se, suntem mai buni, pentru că suntem mai bătrâni”, spune Yolanda Crețescu.

Sportul de echipă poate compensa o parte din izolarea socială. Contează atât jocul propriu-zis, cât și timpul petrecut împreună înainte sau după antrenament. Copilul întâlnește colegi de vârsta lui, cu reușite și dificultăți asemănătoare, și poate începe să își înțeleagă mai bine propriile capacități.

„Se întâmplă relații sociale și relații emoționale. Și atunci copilul se autoreglează, vede încă unul la fel ca el și atunci îi trece un pic din sentimentul ăsta de inferioritate, pe care de multe ori îl și materializăm clinic: se transformă într-un complex de inferioritate”, explică Yolanda Crețescu.

Un copil poate avea aptitudini pentru pictură sau muzică și poate alege să le dezvolte fără să renunțe la mișcare. Sportul recreativ și orele de educație fizică îi oferă în continuare ocazia să își folosească corpul, să se joace și să petreacă timp cu alți copii. Sportul „necompetițional este necesar”, spune Yolanda Crețescu.

„Noi negociem dacă se face ora de sport sau nu? Nu ar trebui să negociem ora de sport. Obligatoriu să se facă, pentru că e vorba de sănătatea corporală”, spune Yolanda Crețescu. Pauzele au, la rândul lor, un rost: „Să ne mai mișcăm puțin, să mai bem o apă, să ne mai hrănim, să ne mai jucăm între noi, că de multe ori suntem mult prea serioși”