VIDEO Copiii au început să aibă adicții de la 6–7 ani. Cum îi ajută sportul și unde greșesc părinții

Copiii ajung să manifeste comportamente adictive de la vârste tot mai mici, iar uneori dezvoltă mai multe dependențe simultan. Jocurile pe calculator, pariurile, consumul de tutun sau de substanțe sunt printre problemele care îi pot afecta. Sportul poate reprezenta o modalitate accesibilă de prevenție, pentru că oferă copiilor un mediu social diferit, activități organizate și posibilitatea de a dezvolta relații sănătoase.

Citește și: VIDEO Copilul nu mai vrea la sport? Psiholog: „Întâi adultul la psiholog”. Ce nu trebuie să faci ca părinte

Într-un interviu acordat Newsweek România, psihologul Yolanda Crețescu explică de ce părinții ar trebui să își încurajeze copiii să practice sport încă de mici, fără să le impună obiective de performanță. Activitatea fizică poate contribui la prevenirea dependențelor, la reducerea problemelor de comportament și la îmbunătățirea rezultatelor școlare. În același timp, antrenorul poate deveni un sprijin important pentru familie.

Citește și: VIDEO De ce ezită românii din străinătate să revină acasă? Banii, copiii și teama unui nou început

Copii de șase-șapte ani cu adicții. De ce recuperarea devine tot mai dificilă

Dependențele nu mai sunt probleme întâlnite exclusiv la adolescenți sau la adulți. Yolanda Crețescu avertizează că există copii de șase-șapte ani care manifestă deja comportamente adictive. O dificultate suplimentară apare atunci când același copil dezvoltă mai multe asemenea comportamente, iar intervenția trebuie să vizeze simultan probleme diferite.

„Jocuri de noroc, pariuri, pornografie, da, toate sunt adicții care sunt oficial declarate adicții. Din păcate, copiii ajung să fie poliadictivi. Nu rămân doar la tutun, nu rămân doar la pariuri și atunci vindecarea, într-un termen popular, dar recuperarea minorului sau, mai târziu, a tânărului, este foarte, foarte dificilă. De aceea, toate rapoartele naționale din ultimii câțiva ani ne arată creșterea consumului, a comportamentului adictiv, și scăderea vârstei. Noi avem deja copii de șase-șapte ani care sunt în adicție.”

Un copil nu ajunge să manifeste un comportament adictiv independent de ceea ce se întâmplă în familie, la școală sau în grupul de prieteni. Uneori, părinții încearcă să rezolve problema exclusiv printr-o intervenție medicală sau psihologică, fără să schimbe și condițiile care au favorizat apariția acesteia. Sportul poate contribui la schimbarea acestui mediu, fără să înlocuiască tratamentul de specialitate atunci când el este necesar.

„Sportul? Aș spune eu că este asul din mânecă pe care îl am ca specialist de sănătate mintală. Pentru că, așa cum spuneai, oamenii de obicei intră într-o negare: «Nu sunt eu de vină, n-am greșit eu nimic cu copilul. Îl duc la specialist să i se pună o etichetă, să primească și un tratament, altcineva să repare ceea ce s-a întâmplat». De multe ori, factorii genetici sunt sub 2%, statistic. Noi vorbim de factori favorizați de mediu și, de multe ori, se întâmplă ca și consecința comportamentului adictiv să-și găsească răspunsul în mediul imediat al copilului.”

Afirmația privind ponderea factorilor genetici reprezintă aprecierea făcută în interviu, nu o proporție general valabilă pentru toate tipurile de dependență. În realitate, contribuția factorilor genetici diferă în funcție de afecțiune și de comportamentul analizat.

Cum poate sportul să îndepărteze copilul de dependențe și de anturajele periculoase

Apartenența la un grup este foarte importantă în copilărie și adolescență. Pentru a fi acceptați de prieteni, unii copii ajung să participe la activități pe care altfel le-ar evita, inclusiv jocuri practicate excesiv sau consum de substanțe. Un club sportiv le oferă posibilitatea de a face parte dintr-un alt grup, în care relațiile se construiesc în jurul antrenamentelor și al obiectivelor comune.

Yolanda Crețescu atrage atenția și asupra situațiilor în care părinții nu cunosc suficient activitățile copiilor atunci când aceștia petrec mult timp împreună, inclusiv atunci când dorm peste noapte la prieteni.

„Toate aceste determinisme negative care vin din mediu, din mediul familial, din mediul școlar, bullying-ul, pot fi compensate, pot fi anihilate cu prezența copilului într-un mediu sportiv. Are alt context, are copii sau colegi de echipă care au același focus, au aceleași comportamente. De multe ori se întâmplă, mai ales dacă vorbim de adicții la vârste mici, ca nevoia de apartenență a copilului să facă să fie adictiv. Ne adunăm la unul acasă și jucăm FIFA trei zile? Sau consumăm substanțe, unele mai legale, altele artizanale, foarte periculoase, și tu nu știi ce se întâmplă în sleepover-ul ăla?”

Un alt factor care poate favoriza petrecerea excesivă a timpului în fața ecranelor este lipsa unor activități alternative. Copiii care nu au un program organizat după școală pot ajunge să își ocupe aproape integral timpul liber cu jocuri sau alte activități repetitive. Antrenamentele introduc o rutină și oferă posibilitatea de a consuma energia fizică într-un mod organizat.

„Timpul liber este altfel. Este să te duci la antrenament, să te pregătești, să te întâlnești cu băieții, cu fetele și să poți să ai ceva activitate corporală. Pentru că, de multe ori, copiii intră în adicții pentru că se plictisesc, nu știu ce să facă cu mâinile, nu știu ce să facă cu corpul și atunci au acest derapaj comportamental care se duce în comportament adictiv. Așadar, sportul este medicamentul minune, aș spune eu, și la îndemâna tuturor.”

Antrenorul poate deveni un aliat al părinților în educarea copilului

Participarea la antrenamente înseamnă mai mult decât dezvoltarea calităților fizice. Copilul învață să respecte un program, să accepte reguli, să colaboreze și să gestioneze atât victoriile, cât și înfrângerile. În plus, antrenorul poate avea o influență pozitivă asupra comportamentului său, mai ales atunci când există probleme de comunicare între copil și părinți.

Pentru copiii care manifestă comportamente dificile, relația cu o persoană adultă din afara familiei poate fi deosebit de importantă. Un antrenor pregătit să lucreze cu copii poate identifica dificultăți de integrare, probleme de disciplină sau schimbări de comportament și poate colabora cu părinții pentru gestionarea acestora.

„Relația emoțională cu antrenorul este un alter ego parental foarte bun. Copilul are nevoie, se atașează, iar acel antrenor este antrenat și cognitiv, și emoțional să facă față unui copil cu un oarecare temperament. Și atunci poți să-ți găsești tu, ca părinte, un coechipier în a gestiona comportamentele negative ale copiilor.”

Sportul nu presupune obligatoriu înscrierea la un club privat și plata unor abonamente costisitoare. Există în România cluburi care oferă antrenamente gratuite, iar unele școli pun la dispoziția elevilor săli sau terenuri pentru activități organizate în afara programului. Profesorii de educație fizică pot avea un rol important în crearea unor asemenea oportunități.

Sportul și rezultatele școlare. Ce arată un studiu realizat pe peste 4.200 de copii

O prejudecată încă întâlnită este aceea că un copil care practică sport nu mai are suficient timp pentru învățătură. În realitate, activitatea sportivă poate contribui la dezvoltarea unor abilități cognitive importante pentru școală, precum atenția, memoria de lucru sau capacitatea de a lua decizii.

Yolanda Crețescu a adus în discuție o cercetare australiană privind relația dintre practicarea constantă a sportului și performanțele școlare. Studiul a urmărit evoluția a 4.241 de participanți, de la copilărie până la începutul vieții adulte, și a identificat rezultate școlare mai bune în rândul celor care au continuat să practice sport.

„Mă uitam, am găsit un studiu longitudinal australian, făcut pe 4.240 de copii. E adevărat, în Australia, dar să nu credeți că diferențele sunt foarte mari comparativ cu Europa, în care ne spune că sportul continuu are o corelație directă cu rezultatele academice. Pentru că reduce cu 56% absenteismul școlar. Crește atenția, ca abilitate cognitivă, memoria de lucru, abilitatea numerică, să ții minte scorul, să ții minte câți pași, de unde până unde, capacitatea decizională și crește cu 28% performanța finală școlară.”

Cercetarea, publicată în Journal of Physical Activity and Health, a analizat date colectate pe parcursul mai multor ani, până la vârsta de 20–21 de ani. Rezultatele au arătat o asociere între practicarea constantă a sportului și un nivel mai scăzut al absenteismului nemotivat, rezultate mai bune la atenție, memorie de lucru, matematică și citire, precum și o probabilitate mai mare de continuare a studiilor la universitate.

Cifra de 56% menționată în interviu se referă la reducerea șanselor statistice de absență nemotivată, nu la o scădere cu 56% a numărului efectiv de absențe. Studiul nu stabilește nici o creștere generală de 28% a performanței școlare. Fiind o cercetare observațională, rezultatele arată asocieri, fără să demonstreze că sportul este singura cauză a performanțelor academice mai bune.

În România, sportul este uneori considerat o alternativă la educație, mai ales în cazul copiilor care manifestă aptitudini sportive. Această abordare poate avea consecințe serioase dacă tânărul nu reușește să ajungă la nivelul de performanță dorit sau dacă este nevoit să renunțe la activitatea sportivă.

„Asociem sportivul cu golănașul, cu copilul ăla care nu învață. Nu știu dacă luăm modelele europene. Eu nu cred că poți să faci sport dacă nu te ții de școală.”

Greșeala părinților care își duc copiii la sport și le cer să devină campioni

O problemă apare atunci când părinții confundă practicarea sportului pentru sănătate cu pregătirea pentru marea performanță. Un copil de șapte ani poate fi înscris la tenis, fotbal, înot sau atletism pentru a face mișcare, pentru a socializa și pentru a descoperi dacă îi place disciplina respectivă. Unii părinți se gândesc însă de la primele antrenamente la medalii, clasamente și la posibilitatea unei cariere sportive.

În interviu a fost discutat exemplul ipotetic al unui copil de șapte ani, dus de părinți la tenis, de la care aceștia așteaptă să ajungă printre cei mai buni 50 de jucători. La această vârstă, copilul nu știe dacă își dorește să practice tenisul pe termen lung, iar dezvoltarea sa fizică și psihologică este departe de a fi încheiată.

„Aș spune, ca psiholog, că acest părinte care condiționează performanța la șapte ani tocmai ce și-a asigurat eșecul. Copilul nu are capacitatea cognitivă să facă față acestei presiuni de performanță. Și atunci el are întâi nevoie să se împrietenească cu efortul, să se împrietenească cu specificitatea sportului, să existe o agendă psihologică, o fișă psihologică, în care se urmăresc abilități specifice, pe fiecare etapă de dezvoltare cognitivă și fizică a copilului.”

Presiunea excesivă poate transforma antrenamentele într-o obligație neplăcută. Copilul ajunge să practice sportul pentru a nu-și dezamăgi părinții, nu pentru că îi face plăcere. În loc să învețe să accepte efortul și să gestioneze eșecurile, poate dezvolta teama de a greși sau de a pierde.

„Noi avem întâi obișnuința de a ne împrieteni cu școala, cu regulile școlii, cu rezistența la efortul cognitiv, cu raportul cu autoritatea, cu teama de eșec, cu exigențele școlare”, explică Yolanda Crețescu, comparând procesul de adaptare la sport cu cel de adaptare la școală.

Performanța sportivă trebuie construită treptat, în funcție de particularitățile copilului, de dezvoltarea sa și de motivația personală. Primele aptitudini pot deveni mai evidente în jurul vârstelor de 10–12 ani, însă o carieră sportivă nu poate fi garantată nici atunci.

„Noi vorbim de performanță la 10, 11, 12 ani, mugurii de performanță. Și după aceea sunt foarte mulți indicatori care intră în această ecuație: talent, muncă și noroc, aș spune.”

David Popovici, exemplu de performanță construită cu sprijinul familiei

David Popovici a fost adus în discuție ca exemplu al unui sportiv care a ajuns la cel mai înalt nivel internațional și care a continuat să acorde importanță educației. Dincolo de talent și antrenamente, sprijinul părinților și capacitatea de a gestiona presiunea competițiilor au un rol important în dezvoltarea unui sportiv de performanță.

Un copil poate obține rezultate foarte bune la vârste mici fără să ajungă ulterior sportiv profesionist. De aceea, familia și antrenorii trebuie să urmărească și dezvoltarea sa personală, nu doar rezultatele din competiții. Pregătirea psihologică devine cu atât mai importantă pe măsură ce cresc miza concursurilor și așteptările celor din jur.

„Un sportiv de o asemenea performanță este un cumul de resurse acolo, al unei comunități întregi. Și este, în primul rând, rezistența lui la stres. Acesta este ceva ce antrenează doar sportul, rezistența și relația ta cu stresul, cu cum îți depășești sau dacă îți depășești limitele. Pentru că trebuie să-ți alegi bătăliile, nu să te epuizezi la fel într-un Campionat European cum te epuizezi cu un concurs între două CSM-uri.”

Capacitatea de a gestiona stresul nu este importantă doar în marile competiții. Ea poate fi utilă și la școală, în relațiile sociale și, mai târziu, în viața profesională. Copilul care învață să piardă un meci, să respecte un adversar și să revină la antrenament după un eșec își dezvoltă abilități pe care le poate folosi pe tot parcursul vieții.

Sporturile de echipă pot avea beneficii suplimentare pentru relațiile sociale

Alegerea între sporturile individuale și cele de echipă depinde de preferințele, temperamentul și aptitudinile copilului. Înotul, atletismul sau tenisul permit dezvoltarea disciplinei individuale, în timp ce fotbalul, handbalul, baschetul sau rugbyul presupun colaborare permanentă cu ceilalți membri ai echipei.

În sporturile de echipă, copiii sunt nevoiți să respecte reguli comune, să accepte deciziile antrenorului, să comunice și să își adapteze comportamentul în funcție de ceilalți. Aceste experiențe pot fi utile inclusiv pentru copiii care au dificultăți în stabilirea relațiilor sociale.

Yolanda Crețescu a menționat un studiu randomizat cu 184 de părinți care aveau copii sub 13 ani. Cercetarea a comparat participarea la sporturi de echipă cu practicarea unei activități fizice individuale și cu un grup de control.

Studiul, publicat în Annals of Behavioral Medicine, a constatat îmbunătățiri ale sănătății mintale și satisfacției relaționale pentru părinții care au participat la sporturi de echipă. Au fost observate și reduceri ale stresului parental. Rezultatele privesc însă adulții participanți la cercetare, nu reprezintă o măsurare directă a efectelor sportului asupra copiilor.

În cazul copiilor, activitatea în echipă oferă ocazii repetate de a exersa comportamente sociale care nu se învață întotdeauna la fel de ușor în alte contexte.

„Copilul este obișnuit cu regula, este obișnuit cu negocierea: «Asta am de făcut. Când fac, cum fac și dacă fac?». Și atunci, normal că relațiile între oameni, ăia mari și ăia mici, că de aici începe pentru prima dată capitolul relații, în relația noastră cu părintele și cu afectivitatea, vedem că scorurile sunt demonstrate ca fiind net superioare.”

Bullying-ul și agresivitatea copiilor. Ce poate face sportul și ce trebuie să facă părinții

Problemele de comportament din școli pot ajunge la forme grave de agresivitate. Yolanda Crețescu a relatat un caz întâlnit în activitatea sa profesională, în care un copil a folosit un compas pentru a-și răni un coleg. Incidentul ridică probleme nu doar despre comportamentul agresorului, ci și despre capacitatea copiilor de a înțelege consecințele faptelor lor.

„Am avut copil în terapie care a dat cu compasul în piciorul colegului. Înțelegem ce abolire emoțională este acolo? Înțelegem asta? Avem copii care sunt criminali fără să-și dea seama, cazuri celebre.”

Agresiunile dintre copii sunt uneori însoțite de reacțiile pasive sau chiar de încurajările celor care asistă. Există situații în care elevii filmează un coleg agresat, distribuie imaginile sau se amuză, în loc să solicite ajutor. Lipsa empatiei și dificultățile de relaționare pot contribui la perpetuarea unor asemenea comportamente.

„Bullying-ul este uneori... Te îngrozești de câtă cruzime poate să aibă. Să nu uităm de martorii bullying-ului, în care filmăm, râdem. Nu ne dăm seama că acolo jos este un copil plin de sânge. Aceștia sunt copiii noștri și cel mai trist este că aceștia vor fi și viitorul nostru. Ce facem? Încotro ne ducem?”

Sportul poate contribui la dezvoltarea autocontrolului, la respectarea regulilor și la îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți. Totuși, simpla înscriere la un club nu garantează dispariția comportamentelor agresive. Contează modul în care antrenorul gestionează conflictele, valorile promovate în grup și colaborarea cu familia.

De ce ar trebui statul să investească mai mult în sportul pentru copii

Sportul, educația și prevenția problemelor de sănătate mintală produc efecte pe termen lung. Un copil care își formează obiceiul de a face mișcare și de a respecta reguli are șanse mai mari să păstreze aceste deprinderi și la maturitate. În schimb, investițiile insuficiente în activitățile sportive și lipsa unor programe consecvente reduc oportunitățile pentru copiii care provin din familii cu venituri mici.

Yolanda Crețescu critică lipsa de continuitate a politicilor publice. Programele de prevenție necesită ani pentru a produce rezultate, însă schimbările frecvente ale priorităților politice pot împiedica dezvoltarea lor.

„Sportul are impact, cum ne spuneau și studiile longitudinale, pe termen lung. Atâta timp cât noi nu avem o responsabilitate politică pe termen lung și tot timpul punctuală, ne trezim astăzi și adormim mâine și următorul vine și schimbă, noi nu avem cum să putem vorbi de politici. Noi vorbim de politică. Deocamdată, politicile sunt cele care fac prevenirea și prevenția. Nu avem. Nu avem, din multe puncte de vedere și pe multe capitole.”

Lipsa unui program național suficient de accesibil nu înseamnă însă că părinții și școlile trebuie să renunțe la inițiativele locale. Organizarea unor activități sportive gratuite, folosirea infrastructurii existente și implicarea profesorilor sau a antrenorilor pot reprezenta soluții pentru copiii care nu au posibilitatea să practice sport în cluburi private.

„Eu cred că fiecare dintre noi, până să așteptăm politici, să facem cu copilul nostru acasă, să facem cu clasa noastră, să facem. Nu cred că va exista vreun instructor sau un profesor de sport care să spună la clasa a II-a B de la Școala 125 din Sighetu Marmației: «Nu vin să vă antrenez copiii». Noi suntem decidenții propriilor noastre vieți.”

Practicarea sportului încă din copilărie este importantă și pentru sănătatea la vârsta adultă. Obiceiurile formate devreme sunt mai ușor de păstrat în timp, iar activitatea fizică regulată contribuie la menținerea sănătății fizice și cognitive inclusiv la vârste înaintate.

„Trebuie să știm un pic că există o memorie afectivă și o memorie kinestezică a corpului nostru. Dacă nu ești obișnuit de mic să faci mișcare, nu vei face nici la vârsta adultă și nu vei face nici la vârsta seniorității, unde declinul cognitiv poate fi oprit prin activitate fizică, care cumva ajută. Nu e un panaceu, dar îmbunătățește foarte mult parametrii fiziologici”, a încheiat Yolanda Crețescu.