Sindromul Katyn
În primăvara lui 1940, cu optzeci de ani în urmă, Uniunea Sovietică îndeplinea, cu acea cruzime metodică ce o definea, planul de lichidare al intelighenţiei poloneze.
Executarea ofiţerilor polonezi în pădurea de la Katyn era doar o parte din operaţiunea a cărei menire era aceea de a elimina, o dată pentru totdeauna, fibra de independenţă mândră a naţiunii poloneze.
Sindromul Katyn va deveni, în deceniile care urmează crimelor împotriva umanităţii, simbolul însuşi al ipocriziei monstruoase a regimului sovietic. Comisă cu premeditare, aprobată, ca atâtea alte execuţii, de Stalin şi de complicii săi, descoperită şi instrumentalizată de nazişti, cu propria lor ipocrizie, asasinarea ofiţerilor polonezi va fi, până la finele URSS, un secret de stat, apărat de un zid propagandistic redutabil prin agresivitatea sa.
Sindromul Katyn revelă, înainte de toate, natura autentică a ordinii politice întemeiate de Lenin şi rafinate de Stalin: primul stat al muncitorilor şi ţăranilor este, chiar de la fondarea sa, o formidabilă maşină de crime şi de represiune, prototip al tututor regimurilor care vor avea ca scop, în veacul trecut, promovarea sângeroasă a Ideii ca motor al schimbării revoluţionare.
Criminalitatea sovietică este consecinţa, firească, a ipotezelor ideologice care motivează acţiunile conducătorilor ei. Nimic nu este întâmplător. Nici o crimă nu este arbitrară, căci ea răspunde imperativului întăririi comunismului însuşi.
