A sufoca democraţia, detestată de cleptocraţi şi de clientela lor handicapată de libertate şi de impulsuri sado-masochiste şi pervertită de mentalitatea autoritară nu ridică obstacole insurmontabile. E prea uşor să confunzi democraţia liberală fie cu dictatura majorităţii, fie cu o platformă de lansare a viitoarei tiranii, prin suprimarea drepturilor celor mulţi sub pretextul apărării celor puţini. Iar dacă spaţiul supus intoxicării ei e marcat, precum cel românesc, de stupiditate ultranaţionalistă şi de obscurantism religios, gâtuirea democraţiei se va produce şi mai lesnicios.
Dar, deşi descurajaţi de frica de adepţii numeroşi ai dictaturii, de teama aportului la tiranie al sărăciei extreme şi de spaima unei emigraţii slăbind considerabil segmentul democratic al societăţii, românii n-au motive să arunce prosopul, fatalist, abandonând o încleştare în care pot învinge decisiv. Cele trei decenii scurse de la prăbuşirea imperiului comunist şi schimbările social-economice şi politice pe care le-a generat tranziţia n-au rămas fără un efect benefic asupra compoziţiei societăţii româneşti. Tot mai europenizaţi şi occidentalizaţi, tot mai dispuşi să părăsească statutul de veşnic asistat, din ce în ce mai mulţi românii şi-au manifestat în ultimii doi ani regretul pentru vremelnica orbire politică şi absenteismul de la ultimele alegeri parlamentare, angajându-se în fel şi chip.
Sute de mii au ieşit în stradă, înfruntând geruri năprasnice şi represiunea jandarminerilor, spre a protesta împotriva demantelării statului de drept. Nu puţini expaţi i-au suţinut, revenind din străinătate, doar spre a amplifica manifestaţiile şi a le conferi forţa frânării elanului cu care cleptocraţia pune pe butuci independenţa justiţiei şi statul de drept. Alţii s-au activat şi dinamizat protestând inventiv, eficient şi cu debordant umor în reţelele de socializare.
