Pe lângă centenarul unirii, mai celebrăm și 170 de ani de la Proclamația de la Islaz, care enunța dezideratele liberale și democratice ale elitei românești. Alți central și est europeni celebrează centenarul (re)stabilirii statalității naționale, cum este cazul Poloniei, Finlandei sau a statelor baltice. Alții, precum ungurii, comemorează pierderea a două treimi din teritoriul Ungariei. Dar europenii, în special occidentalii, mai celebrează ceva poate la fel de important în istoria modernă a Europei. Anul acesta se împlinește o jumătate de secol de la valul mobilizator de revolte, greve și mișcări studențești de stradă din 1968. O serie de evenimente, simbolizate în special de evenimentele din mai-iunie din Franța, care au arătat calea către o revoluție socială globală, una ale cărei efecte sunt vizibile și în ziua de astăzi.
Revoltele anti-status quo din 1968 nu au reprezentat un punct culminant în eforturile „revoluționarilor”, ci mai degrabă punctul incipient care a facilitat intrarea în mainstream a revendicărilor mișcărilor progresiste din Europa și Statele Unite. Revendicări care s-au dovedit a fi mai degramă profund liberale, în sens clasic, decât marxist-etatiste, așa cum încă mulți critici conservatori ai Mai ’68 afirmă. Chiar dacă revoltele din Franța simbolizează evenimentele acelui an, trebuie să reținem că a fost vorba de o serie de revolte globale, din Europa până în SUA și America Latină.
