Am ajuns la Isaccea pe o ninsoare și un vânt puternic ca în plină iarnă, deși era ultima zi din februarie.
Cei mai norocoși dintre refugiați, dacă putem spune așa, treceau Dunărea la adăpostul propriilor mașini.
Sute de ucraineni, mame cu copii și bunicile lor, treceau însă pe puntea bacului. Aceștia aveau de înfruntat aproximativ 15 minute de furtună rece, protejați doar de hainele pe care le îmbrăcaseră atunci când plecaseră de acasă din orașe precum Odessa sau Izmail.
Mulți dintre ei plecaseră cu gândul că nu se vor mai întoarce niciodată și vedeau România doar ca pe o țară de tranzit.
Anastasiia, profesoară de engleză în Odessa și fiica ei, Emily, de patru ani, sunt fericite că au reușit să intre în România. Ea a primit viza de intrare și un buchet de flori de la comandantul Punctului de Trecere a Frontierei Isaccea
Mare parte dintre cei ce tranzitau punctul de frontieră de la Isaccea își găsiseră pe Internet, încă din Ucraina, contacte în rândul populației locale care se oferiseră să îi ajute cu transportul și cazarea.
Asociațiile de voluntari mobilizate pentru a primi refugiații s-au organizat exemplar.
Imediat după debarcare, preluau mamele și copiii, pe care îi adăposteau în corturi unde le ofereau apă și mâncare. Dar poate cel mai important lucru au fost cartelele telefonice donate de operatorii din România.
Grupuri mici erau apoi conduse către punctul de frontieră pentru îndeplinirea formalităților de trecere, care au fost foarte bine organizate.
1 Martie la frontiera cu Ucraina
După 24 de ore de frig și viscol, fără mâncare, la miezul nopții am ajuns la Spitalul de Urgență din Tulcea. Spre dimineață mi-am revenit cât de cât și eram hotărât să plec spre casă.
Era 1 Martie și nu am putut să nu mă mai opresc încă o dată la frontieră, având în vedere semnificația zilei.
Uniunea Europeană
se așteaptă să
primească până
la 5 milioane
de refugiați
din Ucraina
Așa am întâlnit-o pe Anastasiia, pe mama ei și pe Emily, fetița în vârstă de 4 ani. Cele două femei mi-au atras prima oară atenția când au început să vorbească în engleză cu voluntarii. Au fost primii refugiați pe care i-am rugat să îmi povestească situația în care se află.
Probleme cu documentele
La un moment dat, am observat că toți din grupul Anastasiiei fuseseră procesați, numai familia ei aștepta în continuare.
Apoi, au fost invitate în birourile vamale și, pentru câteva minute, le-am pierdut din vedere. L-am întrebat pe unul dintre agenții vamali de ce se întârzie eliberarea vizei în cazul ei și mi-a spus că, neavând la ea pașaportul biometric, s-ar putea să fie probleme.
Am intrat în birourile vamale și am găsit-o în picioare, plângând. Mama ei mi-a confirmat faptul că are un pașaport vechi, că pe cel nou l-a uitat acasă în Odessa și că nu știu dacă vor obține viza.
Viză de România și un buchet de flori
În acel moment, și-a făcut apariția, fără nicio legătură cu acest caz, comandantul vămii, Mihai Barbu.
Nu știam cine este, însă, în momentul în care a întrebat de ce plânge doamna, i-am răspuns eu într-o suflare și abia la final l-am întrebat cine este.
I-a cerut Anastasiiei să îi arate actul pe care îl are asupra ei și aceasta a scos un fel de buletin vechi ucrainian.
Anastasiia și fiica ei de 4 ani, Emily, în casa gazdelor din București
Privindu-l, comandantul mi-a spus cu regret că acela nu este un pașaport și că, din păcate, în acest caz doar instituția azilului mai este o opțiune.
În acel moment dramatic, unul dintre agenții vamali a intervenit și i-a spus comandantului că doamna a prezentat și un pașaport vechi.
Douăzeci de minute mai târziu, comandantul revenea cu pașaportul pe care aplicase o viză
temporară și cu un buchet de flori.
În gazdă la o familie din București
În acel moment, m-am decis să merg cu această familie până la București, unde urma să fie cazați de un bun samaritean.
Mihai Oprescu, cadru activ în Jandarmeria Română, se oferise să le cazeze în casa în care locuia mama lui.
Doamna Oprescu lucrase mulți ani în Italia ca îngrijitoare și acum, revenită acasă, le oferea cele două camere refugiaților ucrainieni, ea fiind pregătită să doarmă în sufragerie.
Emily, în casa familiei Oprescu din București
Mihai, tată de fetiță la rândul sau, a primit-o pe Emily ca un adevărat părinte.
În zilele imediat următoare, pe lângă faptul că au reușit să le facă să se simtă ca acasă, Mihai a căutat să le ajute cu tot ce a fost nevoie, de la informații vitale până la oferirea unei cartele telefonice.
Dacă în aceste zile Putin ne arată fața urâtă a războiului, oameni precum cei din familia Oprescu ne-au aratat ce are umanitatea mai de preț și anume compasiunea.
👉 MUGUR VĂRZARIU este fotograf de documentar și realizator de film cu o recunoscută activitate în apărarea drepturilor omului la nivel internațional. Mugur poate fi urmărit și pe www.mugurvarzariu.com
Mihai Oprescu, și el tată de fete, împrună cu Emily și Anatsasiia în București.
Familiile de ucraineni cu copii au avut de îndurat un frig pătrunzător.
O mamă cu nouă copii, imediat după trecerea frontierei în România.
Diana are 7 ani și este din Izmail.
Darina, o fetiță de nouă ani, are grijă de Oscar, pisica ei, în corturile de primire de la Isaccea.
Familii de ucraineni cu copii în zona corturilor în care primeau apă și hrană la Isaccea.
