Asociația care-i ajută emoțional pe românii cărora le-a murit partenerul

Cel mic a povestit cum tati căzuse peste el și cum i-a spus să rămână tari, pentru că el îi iubește.

A urmat frenezia chemării ambulanței, reperarea unui spital care să îi ia în primire, 5 zile de comă indusă, un diagnostic de contaminare cu clostridium, apoi unul de infarct cu multiple ischemii. Apoi decesul. Apoi o investigație la Institutul de Medicină Legală.

S-au adăugat zile de umblat după acte într-o stupoare specifică momentului. Era începutul unei altfel de vieți, necunoscute, nedorite și neprielnice.

Dintr-odată banii nu mai ajungeau de la o lună la alta. Lavinia nu putea renunța la grădinița celui mic, pentru că nu avea pe nimeni care să o ajute cu el măcar temporar.

Nopțile erau marcate de insomnii sau de o stare undeva între veghe și vis în care tot se trezea și lua un cearșaf din dulap și mergea să-și învelească soțul pe care, negăsindu-l în pat, îl căuta în celelalte camere.

Și-a dat seama că avea nevoie de ajutor, dar noua situație, cu atâtea cheltuieli neanticipate, nu îi oferea multe opțiuni.

A renunțat la masa de prânz de la birou ca să-și poată permite o ședință de terapie pe săptămână. Dar terapia nu părea să ajute.

Suport emoțional pentru cei care au pierdut pe cineva drag

A schimbat terapeutul și a început să caute resurse pe internet. De-acolo a aflat de volumul `Drum prin doliu”, de Anda Mogoș, una dintre puținele cărți ale unui autor român care abordează procesul de doliu într-o manieră ușor de cuprins pentru cei în suferință.

Centrul de Îngrijire Paleativă din apropiere avea la moment volumul disponibil și, când a mers să-l ridice, Lavinia a aflat despre asociația „Există viață după doliu” și a cerut datele de contact.

Asociația a fost înființată de Mihaela Ioanițoaia când, după moartea tatălui ei, a descoperit că pentru văduvele încă tinere, așa cum era mama ei, ai căror copii sunt deja semi-independenți, nu există o formă de sprijin pentru perioada de doliu.

Atunci a apărut ideea unei asociații. A apelat la prieteni și la oamenii buni pe care îi întâlnea pentru a crea o rețea de suport emoțional pentru cei care au pierdut pe cineva drag.

Primul lucru cu care asociația „Există viață după doliu” a ajutat-o pe Lavinia a fost recomandarea unui terapeut cu experiență în travaliul de doliu, terapeut la care a putut să meargă gratuit datorită protocolului de colaborare dintre Asociație și Fundația Sensiblu.

„Daniela Zăbavă este un altfel de terapeut. Și acum, după 4 ani, încă mă mai sună aproape săptămânal,” povestește Lavinia.

Un alt proiect - unic în țară - care s-a dovedit a fi un element cheie în procesul de vindecare al Laviniei a fost Tabăra Dorului.

„Am plâns trei zile non-stop”

Tabăra Dorului se organizează o dată sau de două ori pe an, în funcție de cerere, dar și de fondurile disponibile. Participă părinții care și-au pierdut partenerul de viață în ultimii doi ani, dar alături de copiii lor.

Personalul care facilitează tabăra este compus din voluntari ai asociației „Există Viață după Doliu”, unii dintre ei psihologi, educatori, terapeuți, asistenți sociali, iar alții - simpli oameni care au trecut prin pierderea partenerului și care au reușit să depășească etapa cea mai grea.

„Am plâns trei zile non-stop” își amintește Lavinia. „Am plâns pentru mine, am plâns și pentru fiecare participant care ne-a spus povestea lor de viață, dar au fost lacrimi tămăduitoare. Am plecat de-acolo conștientă că am o viață de trăit. Copilul, deși mic, a realizat la rândul lui că nu doar lui i s-a întâmplat așa ceva.”

Proiectelw precum Tabăra Dorului și excursiile de o zi pe care asociația le organiza o dată la câteva săptămâni pentru diferitele categorii de beneficiari au fost sistate temporar pe perioada pandemiei Covid19.

Dar unul a luat avânt, comunitatea din grupul de Facebook „Există viață după pierderea partenerului”. Pagina este un spațiu desemnat pentru comunicarea deschisă între persoanele care și-au pierdut partenerul de viață. Doar ei primesc „accept” în grup.

„Pierderea partenerului este, probabil, cel mai neglijat tip de doliu dintre toate câte sunt. Cu toții înțelegem că trebuie să ne susținem reciproc când ne pierdem părinții. Ne cutremurăm când auzim de moartea unui copil. În același timp, tindem să ne ascundem în spatele stereotipurilor când discutăm cu o persoană văduvă tânără: «Ești tânăr, viața merge înainte! Vei găsi pe altcineva.», «Fii puternic!», «Acceptă! Nu poți schimba nimic!» Pe grup, însă, oricine poate aduce orice subiect în discuție”, a explicat Lavinia, care acum este unul dintre administratori, pentru Newsweek România.

„Uneori întrebările sunt de natură practică, legală. Oamenii caută un notar bun sau vor să știe care sunt condițiile pentru obținerea bursei de orfan. Alteori cineva vrea să știe dacă anumite reacții din partea copilului sunt firești sau cum să modereze relația dintre copil și rudele binevoitoare care uneori pot spune ce nu trebuie.

Vorbim despre cărțile și materialele care ne-au ajutat, despre cum să organizăm o zi de naștere în doliu, la ce să ne așteptăm la primul eveniment social la care ne simțim obligați să mergem pentru prima dată singuri și despre când și cât să plângem în fața copilului și în fața celorlalți. Sunt niște subiecte care multora dintre cei de vârsta noastră li s-ar părea aduse de pe altă planetă, dar pentru noi ele reprezintă o nouă realitate.”

„Am fost foarte rău în primii doi ani”

Negreșit, izolarea și autoizolarea au adus un set de probleme particulare pentru cei aflați în travaliul de doliu, ca, dealtfel, și faptul că unii nu au putut să își ia adio de la partenerul de viață din cauza restricțiilor acestei perioade.

Este foarte greu să nu-ți poți însoți persoana dragă pe ultimul drum! Pentru acești oameni, dar și pentru orice persoană indoliată, asociația a inițiat proiectul „Între dor și viitor” - o serie de întâlniri săptămânale între Lăcrămioara Ocunschi, coach, Claudia Pușcaru, psihoterapeut (ambele membre ale asociației, cu experiență personală în doliu) și un grup de participanți care și-au făcut curaj să parcurgă împreună câteva săptămâni de discuții și exerciții care conduc spre vindecare.

De asemenea, blogul Asociației „Există Viață după Doliu” este o resursă de materiale utile pentru persoanele îndoliate, dar și pentru cei din jurul lor, care adesea nu știu cum să-i abordeze pe cei care au pierdut recent un om drag.

„Ne dorim vindecare, dacă nu de dragul nostru, măcar de dragul puilor noștri. Eu nu cred că m-am vindecat încă și nu știu cât de bine voi trece peste etapele pe care le mai am de parcurs” continuă Lavinia.

„Dar… sunt bine. Am fost foarte rău în primii doi ani, dar acum sunt bine. Mă regăsesc în multe dintre provocările pe care le descriu membrii grupului de Facebook și faptul că pot ajuta și eu, că pot măcar să ascult așa cum îmi doream în zadar să fiu ascultată la început, mă consolează. Oricum e greu, dar măcar ne putem susține și asculta reciproc.”