Cine are răbdare să parcurgă istoria Rusiei, constată că există o înspăimântătoare continuitate a brutalității, agresivității și violenței.
În toate formele sale de organizare statală, țara a suferit de o fobie a vecinătății. Rușii au lăsat mereu impresia că ar fi dorit să fie singurii oameni de pe planetă.
Obsesia maladivă a întâietăților a fost întotdeauna atât de mare, și disprețul față de ridicol atât de mic, încât au ridicat-o la nivel de artă. E de mirare că numele lui Adam și al Evei nu sunt rusești.
În rest, totul a fost inventat și experimentat de ei, cei mai buni, mai frumoși și mai pașnici dintre pământeni.
Până și Miciurin, faimosul adept al ameliorării și încrucișărilor de plante, n-a murit în patul lui, ci căzând dintr-un căpșun.
Țară a kitsch-ului sentimentaloid, al suferinței lăcrimoase și al caricaturii absurde, Rusia pare fi blestemul lăsat pe pământ pentru a-i pedepsi periodic pe oameni. Ideologia lui Miciurin seamănă cu două picături de apă cu cea a lui Putin.
Botanistul spunea: „Nu ne putem aștepta la favoruri din partea naturii. Să i le smulgem — aceasta este sarcina noastră“.
Spre deosebire de român, care e prieten cu codrul, cu „râul, ramul“, rusul se află în adversitate cu întregul univers. Putin n-a făcut decât să dea expresie militară eternului impuls al rusului de a smulge.
Doar că acolo unde Miciurin altoia, Putin „altoiește“...
Lumea civilizată a intrat, odată cu invazia Ucrainei, în stare de șoc nu pentru că n-ar mai fi văzut războaie, ci pentru că s-a lăsat dusă de nas în propaganda deșănțată a pacifismului rusesc.
Deși grosolană, ea a fost îngurgitată pe nemestecate de un Occident naiv, idealist și progresist.
Generația mea a fost pisată cu o mulțime de lozinci mincinoase despre „Marele Vecinuț“, cum îi spunea Isidor Isou, construite toate după calapodul „URSS / Bastion al păcii e“.
S-a văzut în ultimii șaptezeci de ani cât de pașnic e URSS-ul și cât de blând se dovedește succesorul lui ideologic.
O știu prea bine ungurii din 1956, cehoslovacii din 1969, cecenii, gruzinii, sirienii și crimeenii din zilele noastre. Peste tot, rușii au adus fericire și prosperitate.
Evident, pentru ei, nu pentru cei ocupați. Deși n-au nicio contribuție semnificativă la civilizația modernă, urmașii lui Petru cel Mare și-au creat o identitate din aroganță și un stil din dispreț și ură pentru oricine nu li se prosternează de bună voie.
Cultul liderului unic și etern provine dintr-o cultură a habotniciei și a fanatismului religios. Putin a exploatat cu sălbăticie nevoia de „tătuc“ a rușilor și a transformat-o într-un instrument ucigaș.
Revizionismul imperialist al Moscovei a pus lumea în situația de a alege între victimă și călău. Putin a pus o enormă presiune asupra fiecăruia dintre noi.
Astăzi, orice poziționare și nuanțare decât aceea alături de victime e o dovadă de ticăloșie. Asasinatele banditești din Ucraina au anulat posibilitatea de a opta și au încheiat orice discuție.
Despre ce să dialogăm, când distrugerile de locuințe, violurile, asasinatele oamenilor nevinovați sunt metodele prin care rușii înțeleg să „denazifice“, să „dezarmeze“ și să „dezucrainizeze“? Rusia nu poate fi învinsă cu forța logicii și a bunului simț. Ea nu știe decât de argumentul forței și al terorii.
Este lumea occidentală capabilă de o replică pe care rușii s-o înțeleagă? Doar China ne poate spune.
Mircea Mihăieș este scriitor, eseist, critic literar, profesor (studii americane și britanice) la Universitatea de Vest din Timişoara
Vladimir Tismăneanu - Neo-bolșevismul de extremă dreaptă
Dragoș Paul Aligică - Războiul a creat o nouă realitate economică și geopolitică pentru România
Adrian Papahagi - Propaganda putinistă: ghid de deconstrucție
Cătălin Avramescu - Crima ca instrument de guvernare
Alexandru Călinescu - Ucraina: dimensiunile unei tragedii
