Pe glob există localități și comunități care se disting prin numărul crescut de localnici care depășesc 90 de ani și chiar 100.
În urma unor studii complexe, au fost identificate 5 astfel de regiuni: Sardinia, Ikaria, comunitatea Loma Linda din California, Nikoya din Costa Rica și Okinawa din Japonia.
Ele au fost denumite "zone albastre" și s-a observat că oamenii de acolo au multe lucruri în comun. Pe lângă vârstele înaintate pe care le ating, localnicii sunt extrem de activi, sociabili și implicați în activitățile comunității.
VIDEO Care este zona din România în care localnicii trăiesc și peste 100 de ani
Cum ajungi să trăiești până la 100 de ani? Sunt câțiva oameni în lume care au reușit să deslușească acest mister.
Sigur, e vorba și de genetică, de noroc, de alimentație, de nivelul de stres la care ești supus pe parcursul vieții.
Oamenii care reușesc să își păstreze o formă fizică excepțională până la vârste înaintate sunt, din păcate, cazuri izolate în întreaga lume.
Există însă și în România astfel de zone cu localnici longevivi, iar una dintre cele mai cunoscute este localitatea Mânzălești din Buzău. Nea Gică a devenit vedetă acum câțiva ani după ce o echipă de filmare i-a călcat pragul.
Acum, deși are peste 100 de ani, el a păstrat aceeași formă fizică de excepție, muncește zilnic în gospodăria lui și se bucură de viață. "Cât mi-o da Dumnezeu", zice senin Nea Gică.
Citește și: Cât de periculoasă e pâinea pentru sănătate. Medicul Vlad Ciurea a dat verdictul
Despre secretele lui dar și ale altor campioni ai longevității din localitate am discutat, la Newsweek Life, cu Anca Grădinariu, jurnalista care a documentat pentru prima dată fenomenul "centenarilor de la Mânzălești".
Newsweek Life: Ce așa de special în zona respectivă, în așa fel încât putem să o numim o "zonă albastră" de România?
Anca Grădinariu: Longevitatea oamenilor, în primul rând și vitalitatea lor. Vorbim de un sat, n-aș putea să o numesc zonă. Zona e Valea Slănicului.
N-am făcut cercetări mai departe de Mânzălești, dar sunt convinsă că zona e mult mai amplă. Însă eu, ca jurnalist, am avut șansa să cunosc pe cineva de la primărie, domnul Diaconu, care m-a sunat să-mi spună că are o statistică interesantă. Se întâmpla acuma 6 ani.
Din 1900 de locuitori, undeva la aproape 40 aveau peste 95 de ani în Mânzălești. Citez ce mi-a spus: "sunt bătrâni foarte viabili". Asta este expresia lui. Și pentru că eram foarte preocupată de subiectul ăsta și sunt în continuare, am fugit repede să vorbesc cu oamenii să văd ce îi ține în viață.
Le-am scris și celor care au documentat Zonele Albastre și au fost foarte fericiți că li s-au confirmat presupunerea despre zonele predispuse la longevitate, dar sunt și niște particularități.
Să vorbim puțin despre specificul zonei. Ce credeți că face Mânzăleștiul special? E ceva în aer, e modul de a mânca, poate e activitatea fizică? Pentru că sunt câteva elemente în comun pe care le au localnicii din Mânzălești cu localnicii din Ikaria, din Sardinia și din alte zone albastre de pe glob.
Anca Grădinariu: Culmea e că prima asemănare e mai mult un sentiment. E ceea ce am văzut și în serialul "Blue Zones". O bunătate care li se citește pe față. Bătrânii cu care am stat de vorbă în Mânzălești, ca și cei din zonele albastre, sunt senini, sunt buni, au un zâmbet care le iluminează toată fața.
M-a impresionat foarte tare că noi intram cu bocancii murdari în casele oamenilor, care erau foarte îngrijite. Și pentru că făceam un documentar, nu aveam foarte mult timp la dispoziție. Ei ne primeau cu ospitalitate, erau atât de încântați să ne vorbească!
Unii mi-au băgat în buzunar bomboane. Dacă n-aveau bomboane, îmi dădeau miere, ca pe vremuri, șerbet, tot ce făceau în casă. Și vă dați seama că a fost primul și ultimul interviu pe care l-au dat vreodată...
Noi vorbim de oameni care aveau aproape 100, 100 și ceva de ani acum 6 ani și care între timp s-au dus... E un sentiment răscolitor să mă uit la interviuri...
Dar asta a fost prima impresie, bunătatea care se citește pe față, seninătatea. Nu am văzut pe nimeni să se plângă, deși majoritatea luptaseră în război.
Își pierduseră trei băieți, unul după altul, femeile au rămas văduve de la 30 și ceva de ani. "Am dus-o bine, m-a ajutat Dumnezeu, sunt mulțumită. Nu cer nimănui nimic".
Asta e un lucru foarte important, pentru că eu sunt altă structură, mă plâng prea mult. Și în jurul meu văd oameni mai mult cârcotași decât satisfăcuți. Și noi vorbim de oameni care n-au dus-o deloc ușor.
Seninătatea li se trage și din credința profundă. Asta e o caracteristică.
Îi întrebam: "de ce credeți că ați trăit așa de mult?" "Pentru că așa a vrut Dumnezeu!" Practic, ei n-aveau niciun merit. Dumnzeu era cel care i-a ghidat și e o relaxare existențială în lucrul ăsta. "Și am câte zile mi-o da Dumnezeu".
Nu-și fac foarte multe probleme, nu se stresează prea tare, ba dimpotrivă. Scopul lor în viață este armonia. Majoritatea mi-au spus: "eu nu vreau să mă cert cu nimeni, eu vreau să trăiesc în bună vecinătate cu cei din jurul meu".
Apropos de trib, de unul din pilonii zonelor albastre, simțul comunității, faptul că nu poți trăi singur, că ai nevoie de vecini, că nu trebuie să te cerți. Oamenii ăștia mi s-au părut de o bunătate uimitoare.
În plus, chiar și la 90 și ceva de ani, majoritatea locuiesc singuri. Îl avem pe nea Gică, care între timp a devenit un fel de emblemă a Mânzăleștiului și care acum face 102 ani. El se trezește de dimineață, hrănește animalele, se uită după urme, dacă-s urme de urși, de lupi, de om și începe să muncească.
El nu poate să stea, este ca argintul viu. Și asta e altă caracteristică a bătrânilor de acolo, faptul că se mișcă continuu pentru că au mult de muncă, muncesc până mor. Și pentru că e o zonă deluroasă și ca să te duci la biserică trebuie să treci dealuri, ei se mișcă natural. Nu fac fitness, evident, că nu au.
Înainte de emisiune vorbeam la telefon și îmi spuneai că sunt niște oameni într-o formă fizică de excepție.
Anca Grădinariu: Recunosc, prima oară când l-am cunoscut pe Nea Gică ne-a epuizat. Eram o echipă de filmare și alergam după un om de 97 de ani. El s-a oprit în vârful dealului și ne-a zis că a mers mai încet, că vede că nu ținem pasul.
Și am zis: "Nea Gică, vrei să ne omori?" Dacă ați vedea unde stă, ca Moromete, pentru că și-a făcut o casă în vârful dealului. E foarte, foarte greu, sunt 2 kilometri de urcuș, absolut epuizant, iar el urcă. El nu are baston, nu are ochelari. Da, aude puțin mai prost, atâta tot, dar aude numai când vrea.
Ce mi se pare mie interesant în Mânzălești e faptul că practic satul stă pe un munte de sare și cred că lucrul ăsta are foarte mare importanță. Cred că sunt și aerosolii. Pământul e îmbibat de sare, de aceea prunele sunt atât de bune pentru că au puțină apă.
Sigur că dacă vorbești cu bătrânii o să spună că tatăl, mama, cumnata au trăit și ei foarte mult. Există o componentă genetică clară. În familia lui nea Gică, din șapte frați a murit doar unul, mai mare. Tatăl a trăit tot așa. Până la 101 ani toți sunt în viață.
Deci sunt doi frați peste suta de ani. Eu n-am văzut acolo nonagenar să poarte ochelari. Am descoperit un fost primar, care avea și el spre 100 de ani și care citea un prospect de medicamente fără ochelari.
Din punctul meu de vedere clar e o zonă albastră, chiar dacă au trecut 6 ani de la prima mea investigație. Mă întorc mereu acolo să descopăr alți bătrâni care fac același lucru.
Multă lume ar întreba ce mănâncă oamenii ace știa sau mai bine spus, ce nu mănâncă în așa fel încât să-i ajute la capitolul longevitate.
Anca Grădinariu: Mănâncă foarte puțin, sunt foarte slabi și niciodată n-am văzut pe nimeni să se îmbuibe. Mănâncă foarte multe vegetale. Țin absolut toate posturile, nu mănâncă de dulce. Mănâncă destul de rar carne, că așa s-au învățat.
Să nu uităm că a fost o zonă în care s-au dat lupte mari în timpul celui de-al 2-lea război mondial. Sunt mulți veterani de război, inclusiv nea Gică. După aceea a venit foametea.
Maria Zăican căreia i se zicea "bătrâna din pădure" a fost multă vreme singura loucitoare a cătunului Comănici Foto: Digi World
Oamenii povesteau că nu au mâncat pâine până la vreo 30 și ceva de ani. Pâinea era o raritate și mâncau foarte puțin. Mergeau la muncă cu măr în traistă cu care se și întorceau pentru că nu aveau timp să-l mănânce.
Există în zonă o rețetă unică, cred. Se numește buruieni cu lapte. E ca un fel de ciorbă făcută cu lapte de capră fermentat. Vorbim de ștevie, de urzici și de toate buruienile care cresc în curte.
Primăvara iau din curte tot ce crește, le pun în cazan și le fierb cu lapte. Toamna se face cu bostan. Nu pot să spun că m-am înnebunit după ea. Cred că trebuie să fii obișnuit cu gustul, dar mi se pare extrem de de sănătos.
Ei spun "noi nu mâncăm de la oraș", adică nu mâncăm fast-food. Îi întreb "cu ce dai maică?" "Cu nimic, cu ce dă Dumnezeu". Nu stropesc cu nimic pentru că tot ei mănâncă din curte. E foarte mare secetă acum, asta este o mare problemă în zonă, dar tot nu dau.
Oamenii au niște gospodării foarte, foarte mari, de aia și muncesc, cum spuneam, până mor. Și una din particularități e faptul că n-au fost colectivizați. Au muncit pământurile respective. Practic nu au avut de ales.
Și mai e un lucru: e orgoliul lucrului bine făcut la ei. Nea Gică are patru clase, dar a fost un autodidact toată viața. Își face singur instrumente. Să nu uităm că pe vremuri, dacă voiai să petreci, trebuia să ai instrumentele tale. Deci oamenii învățau să cânte la instrumente pentru că nu era altă muzică.
Nea Gică știe să cânte la frunză, la fluier, la caval. E apicultor, e măcelar, e frizer, și-a făcut singur instalația electrică, știe să să lucreze în grădină, să facă tot felul de altoiuri. Este și cel mai bătrân vânător din țară, are o pușcă din 1956 cred.
El are o vorbă: "pușca și femeia nu se schimbă". De ce? "Pentru că le cunoști rostul amândurora și dacă schimbi, e posibil să iei ceva mai prost".
Să vorbim puțin despre un alt secret al zonei: prunele de Mânzălești. Dacă găsiți așa ceva la piață sau dacă ajungeți în Mânzălești, nu ezitați.
Anca Grădinariu: Prunele sunt speciale acolo și se fac o grămadă de lucruri, se fac mâncăruri, se usucă prunele, se face bineînțeles și țuică. Mai mult decât atât, viața oamenilor din Mânzălești este orânduită în jurul prunei.
Un an fără prune e un dezastru. Acuma 2 ani au fost prune, a fost o perdea de prune și toți din din sat și-au chemat toate rudele din Italia pentru că-s foarte mulți. Să nu uităm că acolo e o comunitate italiană.
Baciu, Massa, sunt străbunicii lor, au fost meșteșugari italieni care au venit în zonă. Culmea e că acuma copiii lor pleacă în Italia, strămoșii lor au venit în România și copiii pleacă în Italia cu nepoți cu tot. Își cheamă rudele să strângă prune pentru că prunele sunt o avere.
Țuica e monedă de schimb, dar se fac și prune loșnite, o rețetă specială. Se usucă, se pun în orez, se fac, se pun în ciorbă. Nu există aproape mâncare fără prună. Din ce m-am interesat eu, pruna e foarte bogată în în bor, mineral care ajută la osteoporoză.
Practic, ei nu au probleme de oase. Șapte prune te rezolvă pe zi cu cantitatea de bor pe care ar trebui să o consumi.
Dacă e să facem un rezumat comparând ce se întâmplă și în celelalte zone albastre, care ar fi elementele comune?
Anca Grădinariu: Ar fi spiritualitatea. Da, sunt oameni legați de biserică, oameni care respectă toate posturile. Apoi, comunitatea. Sunt oameni foarte apropiați. Apoi ar fi vorba de o alimentație frugală.
Trebuie să spun că am documentat cazul unei femei care a trăit 114 ani conform actelor și care a murit miercuri după Paște căzând dintr-un prun, apropos.
Deci, pur și simplu a fost un accident și ea se săturase de viață. Când era pe moarte au vrut să-i dea niște cozonac și ea n-a vrut. Chiar în pragul morții a ținut post. Asta mi s-a părut un lucru extraordinar. Bătea prunele mereu până la la 114 ani. Mânca foarte puțin; varză, fasole, prune..
Eu nu am văzut preocuparea pentru mâncare la oamenii ăștia, cum e în oraș. Se feresc cât pot de de mâncarea procesată industrializată.
Puiul, puiul din supermarket n-arată cum trebuie. Roșia e roșie, dar n-are gust. Povestea o bătrână că mâncau ouă o dată la 2 săptămâni.
Mama mânca albuș și ea gălbenușul. Îl împărțeau. E acesta împăcare cu soarta, indiferent de ce viață au avut.
