Atomicii Blondie

DE Zach Schonfeld | Actualizat: 15.02.2019 - 10:25

Într-un final, formaţia reflectează la cei 40 de ani scurşi după „Heart of Glass“, concertând în Cuba şi ascultându-şi melodiile la CVS.

SHARE

Single-ul Blondie „Heart of Glass“ (Inimă de sticlă – n.r.) – lansat în ianuarie în urmă cu 40 de ani – nu trebuia să fie un hit. Nici măcar nu trebuia să fie pe album. Când formaţia a intrat în studio pentru a înregistra acum clasicul Parallel Lines/Linii paralele, Glass era un experiment disco abandonat cu ani în urmă. Producătorul lor, Mike Chapman, i-a convins să îl salveze dând mai tare volumul backbeat-ului.

În primăvara anului 1979, imnul dance-pop era un „fenomen comercial“, spune bateristul Blondie Clem Burke, transformând membrii formaţiei, o obişnuită a scenei punk underground, în staruri internaţionale. Solista Debbie Harry, chitaristul Chris Stein şi Burke au marcat recent aniversarea cântecului, lansând un EP pe disc de vinil care reînvie melodii de la începuturile formaţiei. Mai există un punct de referinţă: la jumătatea lunii martie, formaţia va concerta, pentru prima dată, în Cuba. „Chris şi cu mine am discutat întotdeauna să mergem acolo“, spune Harry.

Single-ul „Heart of Glass”

Nu e surprinzător, declară și Burke, care îl descrie pe Stein, cu afecţiune, ca pe un „comunist de stânga“. Voia să meargă în Cuba când trăia Fidel Castro. „Felul în care au abordat America Latină, în special Cuba, este ruşinos“, spune Stein. Formaţia intenţiona să cânte acolo în 2015, când preşedintele Barack Obama a reinstaurat relaţiile diplomatice şi a ridicat restricţiile de călătorie. „Asta nu s-a întâmplat“, își amintește Burke, iar apoi a venit Donald Trump. „Când noua administraţie a impus noi restricţii asupra Cubei, a trebuit să găsim o altă soluţie. Aşa că motivul vizitei îl reprezintă acum schimbul cultural“.

Concertul din Cuba al formaţiei Blondie va pune accentul pe melodiile cu note latine sau de reggaeton. „Avem o melodie pe care o cântam la începuturile noastre, Attack of the Giant Ants/Atacul furnicilor uriaşe“, spune Harry care, chiar şi la 73 de ani, rămâne o interpretă captivantă.

CBGB în 1983

„S-ar putea să scoatem vechitura aia la înaintare, fiindcă are ritmul acela boom-boom-boom-boom-boom“. În plus, vrea să cânte varianta în spaniolă a Call Me/Sună-mă, un hit din 1980 de pe coloana sonoră a peliculei American Gigolo şi Sugar on the Side/Garnitură de zahăr, cu influenţe de cumbia – un soi de muzică dance de inspiraţie columbiană – n.r. -, de pe albumul formaţiei din 2014, Ghosts of
Download/Fantomele descărcării.

Faimosul Teatro Mella din Havana, unde se va desfăşura concertul, e cale lungă de la concertele din primele zile ale formaţiei, pe atunci cu un sound mai grunge, ţinute la Max, în Kansas, şi CBGB, clubul unde a incubat explozia punk din New York. Stein, suav şi cool, şi magnetica Harry au pus bazele Blondie în 1974, iar Burke li s-a alăturat la puţină vreme (diverşi alţi membri s-au tot perindat prin formaţie). După cum o demonstrează „Glass“, pionierii New Wave şi punk săreau cu uşurinţă şi entuziasm de la un gen la altul.

Componența din 1977: Jimmy Destri, Stein, Gary Valentine, Burke și Harry

Pe vremea aceea, Stein şi platinata Harry – fostă chelneriţă cu o voce visătoare şi pătrunzătoare – erau parteneri creativi şi romantici. Albumul formaţiei cu acelaşi nume din 1976 a făcut furori, dar vânzările au fost dezamăgitoare.

Parallel Lines, cu inegalabila sa fuziune dintre măiestria pop şi carisma punk, a fost lansat doi ani mai târziu. Casa de discuri a formaţiei, Chrysalis, iniţial l-a respins. „Nu credeau că e vreun hit pe album“, spune Harry. De fapt, chiar au fost două, în afară de Heart of Glass – One Way or Another/Într-un fel sau altul, un imn ale cărui acorduri nu ţi le poţi scoate din cap, şi clasicul pop Hanging on the Telephone/Pierzând vremea la telefon.

Însă „Glass“ este cel care s-a făcut remarcat. Genul disco era o nouă frontieră pentru Blondie sau orice altă formaţie rock. La fel şi amprenta sa sonoră: o baterie de tobe Roland care bolboroseşte şi îi conferă melodiei un ritm ca dintr-o altă lume. „A fost un proces laborios“, spune Burke. „Pe vremea aceea nu existau digitalul şi MIDI-ul. Trebuia să o faci manual: desincronizai, după o măsură sau două, sintetizatorul de ritmul tobei“.

Harry în 1978

Noul EP dezgroapă o versiune embrion cu un ritm mai lent, mai funky. „Am lucrat la ea mai mulţi ani“, spune Burke. „Când am auzit coloana sonoră de la Saturday Night Fever, de acolo m-am inspirat pentru interpretarea mea la tobe“. Legenda spune că bateristul a refuzat iniţial să cânte Glass live, deşi el neagă asta. Pur şi simplu, era dificil să prezinte corespunzător melodia.

Parallel Lines a vândut milioane şi albumele care i-au urmat, Eat to the Beat/Pe ritmul muzicii, în 1979, şi Autoamerican, în 1980, au oferit fanilor salturi chiar şi mai mari între genuri. „Sunt ataşat de Autoamerican“, spune Stein, „fiindcă e mai ciudat şi acoperă mai multe genuri“.

În timp ce au înregistrat albumul acela, Blondie a auzit pentru prima dată muzică rap şi s-a împrietenit cu unul dintre pionierii hip-hop-ului, Fab Five Freddy. „Era un entuziasm şi o forţă în rap“, spune Harry. „În mintea mea, părea un soi de etică gen cea a muzicii folk“.

Stein îşi aminteşte că Freddy i-a dus pe membrii formaţiei la un concert memorabil organizat de Liga Atletică a Poliţiei în Bronx, unde au cântat Funky 4 + 1 şi Grandmaster Flash. Formaţia a fost fermecată şi aşa a apărut Rapture/Extaz. Cu interpretarea detaşată a lui Harry, a devenit prima melodie rap ajunsă pe primul loc în topuri.

„Când terminam un album, îmi invitam prietenii la o petrecere în apartamentul meu să îl asculte“, spune Burke. „Îmi amintesc reacţia lor când a început Rapture. Le-a căzut faţa“. (38 de ani mai târziu, formaţia rămâne o fană a hip-hop-ului. După ce David Bowie l-a numit ca inspiraţie, Burke a început să fie interesat de Kendrick Lamar, iar Harry ascultă rap la sală: „Antrenorului meu îi place rapul, aşa că îmi fac exerciţiile pe rap“.)

Autoamerican a mai inclus şi The Tide Is High/Vine fluxul, un cover după melodie ska jamaicană. Versiunea Blondie, se plânge Stein, pare acum să fie difuzată în orice magazin CVS în care intră. „Atunci cel mai bun lucru pe care îl poţi face“, îi spune Harry, „este să nu mai intri în CVS“. „De acolo îmi iau medicamentele“, îi răspunde Stein. „E inevitabil“.

TOȚI ARANJAȚI. Burke, așezat, alături de - din stânga - Destri, Harry, Nigel Harrison (cel care se apleacă), Stein și Frank Infante (care l-a înlocuit pe Valentine), circa 1977

În 1983, formaţia era cufundată în datorii, droguri şi boli – Stein fusese diagnosticat cu o boală autoimună rară şi gravă. Acum, Harry nu pare prea interesată, şi pe bună dreptate, să rememoreze acele vremuri. După cum a declarat pentru Vice în 2017, „Chris era bolnav, iar Fiscul îmi luase casa. Totul o luase în jos“.

Cuplul s-a despărţit, dar formaţia s-a reunit la sfârşitul anilor 1990. „Era un soi de curent printre alţi oameni, care făceau referire la formaţie“, spune Stein de grupuri ca Smashing Pumpkins care le cânta melodiile. One Way or Another a apărut în filmul Rugrats din 1998. (Da, milenialii au descoperit Blondie prin intermediul unei coloane sonore din Rugrats).

Albumul din 1999 care a marcat reunirea formaţiei, No Exit/Nicio ieşire, a fost destul de bine primit, iar Blondie este, de atunci, în turneu; cel mai recent album, Pollonator, din 2017, include colaborări cu staruri ale noii generaţii precum Charli XCX şi Dev Hynes (aka Blood Orange).

Şi mai au şi proiecte complementare: Stein, un fotograf pasionat, a lansat recent un volum de fotografii punk numit Point of View: Me, New York City, and the Punk Scene/Punct de vedere: Eu, New York-ul şi scena punk.

Iar Harry ne va povesti în curând totul într-un volum de memorii care este aproape finalizat. „Sunt puţin în urmă – cam cu doi ani“, spune râzând. Cartea a început sub forma unor interviuri cu jurnalista rock Sylvie Simmons. „O vreme nu am suportat-o. Acum îmi place la nebunie“, spune Harry. „În curând, probabil că o s-o urăsc iar“.

În 2019, rezistenţa Blondie este „un soi de miracol“, spune Harry. Împreună cu Patti Smith, formaţia este una dintre puţinele care a supravieţuit de pe scena originală CBGB. Bunul lor prieten Joey Ramone şi colegii lui de la Ramones sunt morţi; Cramps au sucombat; Talking Heads probabil nu se vor mai reuni niciodată.

Primul val de punk britanic nu a dus-o nici el mai bine. Coincidenţa face ca, în timp ce îl intervievez pe Burke, să apară ştirea conform căreia solistul Buzzcocks, Pete Shelley, a murit la 63 de ani. Mă trezesc spunându-i asta lui Burke. „E prea devreme pentru ca astfel de oameni să moară“, spune Burke, înainte de a se lansa în povestiri despre Buzzcocks, care a cântat în deschiderea Blondie în 1978.

Dar, deşi formaţiile dispar, iconografia punk rezistă – câteodată în mod nefericit. „Există un bar CBGB la aeroportul din Newark“, spune Burke. „E de-a dreptul ridicol! E ca un vis“. Sau un coşmar. În iulie, Target a stârnit furie cu deschiderea unui magazin în East Village, în New York; faţada era o imitaţie lipsită de gust a intrării CBGB. La vremea aceea, Stein a descris-o drept „grotească“. Şase luni mai târziu, dă dovadă de un optimism caustic: „Mai bine că e un magazin decât o bancă. Fillmore East este acum o nenorocită de bancă!“.

Harry îşi doreşte ca mai mulţi dintre colegii Blondie de la CBGB să cânte live. „Asta ar trebui să facă tot timpul televiziunea, precum şi Richard Hell“, spune ea. Richard a avut o apariţie la New York City Winery. A povestit: „Le-am spus băieţilor să înveţe melodiile. Le-au învăţat. Eu am apărut şi le-am cântat!“. Era şocat că a fost atât de uşor. „A fost minunat să îl văd“, adaugă ea. „L-am încurajat din toată inima să mai cânte“.

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.