Octavian Morariu, președintele Rugby Europe și membru al Comitetului Internațional Olimpic a povestit la Newsweek Report despre meciul jucat cu selecționata Barbarians, apoi aventura plecării sale în Franța, în 1987, revenirea în țară și tot ce a urmat.
Povestea primului român care a jucat la Barbarians
Newsweek România: Ați fost primul jucător român selecționat în celebra echipă Barbarians, echipă care aduna și adună în continuare la un loc cei mai spectaculoși jucători din Europa. Cum ați ajuns la Barbarians?
La Barbarians am jucat în primăvara lui 1987 în cadrul tradiționalului turneu de Paște, Easter Tour, pe care Barbarians îl întreprinde în Țara Galilor de mai bine de 120 de ani. Inițial au fost patru meciuri care se jucau vineri, sâmbăta, duminică, luni. Sigur, erau vremurile de început și de pionerat ale rugby-ului, când contactele nu erau așa de dure și încărcarea fizică atât de mare astfel încât să necesite perioade mai lungi de recuperare.
Meciurile se jucau la Penarth, la Cardiff, Newport și Swansea. În timp, din cele patru meciuri au rămas numai două, cel de sâmbătă, de la Cardiff și cel de luni, de la Swansea.
În 1987 am fost ales sã joc la Barbarians pentru că la vremea respectivă începuse o deschidere mare a International Rugby Board către țările care nu erau făceau parte din prima treime la vremea respectivă. Erau considerate în a doua treime și aproape de prima treime Italia, România, țările din Pacific.
Și atunci cei de la International Rugby Board i-au sugerat președintelui de la Barbarians, Micky Steele Bodger, o legendă a rugbyului mondial, să invite jucători și din alte țări, mai exact din Italia și România.
Eu nu am fost selecționat să merg să joc cu echipa României la Cupa Mondială din Noua Zeelandă, în 1987, și atunci am fost disponibil pentru acest acest turneu, după cum a fost disponibil și Stefano Betarello, numărul 10 al Italiei, care juca la vremea respectivă la Stade Toulousain, în Franța. Amândoi am fost invitați să jucăm în acest turneu.
La Cardiff nu am jucat, am fost rezervă. Pe atunci erau două rezerve pe bancă și intrau numai dacă cineva se accidenta. Eu am fost, cum spuneau englezii, utility replacement pentru că puteam să joc linia a doua și a treia.
Dar am jucat tot meciul la Swansea, unde am avut onoarea și bucuria să joc alături de doi sportivi extraordinari, căpitani ai naționalelor lor. Este vorba de David Pickering, care a fost căpitanul Țării Galilor, și de Bill Calcraft, care a fost căpitanul Australiei.
La Swansea am câștigat într un meci foarte frumos, spectaculos, pe un stadion plin cu spectatori. Este cea mai frumoasă amintire a mea din cariera rugby-stică.
Aventura rămânerii în Franța în 1987
În 1987, în România situația se degrada de din ce în ce mai mult. Cum ați rămas în Franța?
Eu am jucat toată cariera mea la Grivița Roșie, mai puțin în anul în care am fost în armată, și atunci am fost legitimat la Focșani.
Grivița a fost și încă este clubul cel mai titrat din rugbyul românesc, în special la nivel internațional. Grivița a câștigat Cupa Campionilor în 1963 cu Mont de Marsan la București, fiind un club foarte, foarte bine recunoscut pe plan internațional la acea vreme.
Mergeam în fiecare toamnă, în noiembrie, început de decembrie, în turnee în Franța și Marea Britanie.
În 1986 am terminat facultatea la Institutul de Construcții București, Facultatea de Căi Ferate, Drumuri și Poduri, așa că în 1987 aveam diploma în buzunar și o carieră de jucător de rugby bună.
Văzând ce se întâmplă în țara noastră m-am gândit că în mod sigur aș putea să am o evoluție profesională, sportivă și personală total diferită dacă aș părăsi România, pe care am părăsit-o cu foarte multă teamă, multă amărăciune și tristețe.
Am ales Franța pentru că acolo era mai puternică legătură dintre lumea rugby-ului și luma afacerilor, lumea profesională, cu toate că atunci rugby-ul era amator.
Ca urmare acolo, prin rugby, am reușit să îmi găsesc un serviciu, la început ceva mai modest, lucru care mi-a permis să obțin cartea de rezident. Apoi, tot prin rugby, am reușit să lucrez și să îmi fac meseria de inginer de poduri într-un birou de proiectare al unui foarte mare și prestigios grup de construcții francez.
În 1987, am mers cu echipa mea de club, Grivița, într-un turneu în sud-estul Franței. Am fost la Bordeaux, am jucat am jucat cu o echipa din divizia a doua, după care am jucat al doilea meci cu o selecție a regiunii Landes unde erau și sunt cluburi foarte prestigioase.
Mi-am pregătit plecare cu prietenii mei din Franța. Am jucat la Morcenx și la pauză am mimat o accidentare. Prietenii francezi m-au luat și m-au dus spre Bordeaux. Președintele clubului Begles avea o clinică privată și am mers acolo să mă internez.
Numai că, bineînțeles, nu am fost internat și am stat două-trei zile la niște prieteni. De ce am făcut asta? Pentru că clubul Grivița își continua turneul și tatăl meu era antrenorul echipei, iar eu trebuia să păstrez o anumită discreție, astfel încât lucrurile să nu iasă la suprafață imediat. Echipa a plecat pe urmă în Marea Britanie și apoi s-a întors în România.
În toată această perioadă, oficial eram internat, dar de fapt am fost preluat de de serviciile de protecție franceze și dus într-o vilă unde am stat zece zile până când echipa Grivița s-a întors în România. Acest lucru a fost făcut din prudență pentru că, neavând un statut, era posibil oricând ca Securitatea să vină și să mă recupereze, cum o făcuse și cu alți jucători înaintea mea.
Primit de un general al lui de Gaulle care jucase rugby înainte de război
După ce echipa Grivița a ajuns în România, am putut să merg la Prefectură la Bordeaux și să fac cererea de azil politic.
La Bordeaux, m-a primit Jacques Chaban-Delmas. Cei care îi cunosc istoria Franței știu că Jacques Chaban-Delmas a fost cel mai tânăr general al lui de Gaulle în al Doilea Război Mondial, a fost prim ministru al lui Pompidou, fost ministru și al lui de Gaulle dar, mai ales, a fost internațional de rugby înaite de război.
Jacques Chaban-Delmas m-a primit cu multă simpatie, bineînțeles, și m-a sprijinit pentru a efectua aceste demersuri în cel mai scurt timp. Din acea clipă, totul a intrat pe un făgaș normal.
Am putut să merg să joc, am jucat la Saint Médard en Jalles șase luni, și mi-am găsit o slujbă. M-am angajat la un Hypermarket. Mă sculam dimineața la 5.30, începeam la 7.00 să lucrez, până la 12.00, apoi mâncam, după care mă odihneam puțin și pe urmă mergeam să mă antrenez.
Nu am putut să joc de la început în prima divizie pentru că Federația Franceză avea un regulament care spunea că un jucător de la un club străin care își părăsește echipa fără aprobare, nu poate să se joace în primul an în prima divizie. Sigur că era o situație specială, speciale, chiar frustrantă, pentru că nu aveam cum să plec cu acordul clubului. În fine, acestea erau regulile, nu puteau să le încalce pentru mine.
Între timp an obținut statutul de azilant politic, deci am intrat sub protecția Oficiului francez pentru Apatrizi și Refugiați Politic. Și atunci am putut să mă mișc mai ușor și să încerc să-mi găsesc o slujbă pe măsura pregătirii mele universitare.
Și așa am ajus la Paris, unde am jucat la ASPTT Paris Rugby, in divizia a doua. Am fost căpitanul echipei, am promovat în prima divizie cu această echipă și am început să lucrez într-un birou de proiectare al ceea ce astăzi este grupul Vinci, numărul unu în construcții, unde am lucrat fără întrerupere din 1988 până în 2002.
Ați fost și antrenor în Franța.
În 1991 am încheiat cariera sportivă după ce am avut o dublă fractură într-un meci. Au urmat trei operații grele și am oprit cariera de jucător, dar am continuat ca antrenor al echipei de rugby Paris Saint Germain. Pentru că stăteam în vecinătatea centrului lor de pregătire, prietenii mei din rugby m-au rugat să merg să antrenez acolo. Am antrenat un an de zile, după care cariera mea profesională a început să cântărească mai mult decât cea sportivă. A trebuit să renunț la cariera rugbystică.
Al treilea mandat la Rugby Europe și membru în comisii importante al Comitetului Internațional Olimpic
Dar nu ați rupt legătura de tot cu rugby-ul, pentru că sunteți deja la al treilea mandat la Rugby Europe.
În anii 90 nu am fost activ în rugby. Sigur, mergeam la meciuri, mergeam la Cupa Mondială, mergeam laTurneul Celor 6 Națiuni, meciurile României și așa mai departe. Dar nu am avut o, poziție oficială în vreun organism, vreo asociație legată de rugby.
În 2001, România a suferit o înfrângere usturătoare la Twickenham, după care conducerea federației a demisionat și am fost ales președinte al Federației Române de Rugby.
Am reușit în scurt timp, și cu ajutorul Federației Franceze de Rugby, care ne a pus la dispoziție un staff întreg, să restartăm echipa națională. Profitând și de relațiile mele bune în sfera afacerilor și a companiilor franceze, am reușit să strâng jucători în jurul unui staff de calitate și, în același timp, să îmi conving prietenii și colegii din afaceri să sprijine Federația Română de Rugby. Astfel, am putut să revigorăm și să resetăm, la început echipa națională și pe urmă, în general, rugby-ul românesc.
În 2003 am înființat Academia de Rugby și așa mai departe. Am reușit să redemarăm acest sport minunat și să îl punem din nou la locul pe care îl merita și pe care îl merită și astăzi, în continuare.
În 2003 am fost numit președinte la Agenția Națională pentru Sport, unde am activat până în septembrie 2004. Este perioada în care am încercat să resetez sportul românesc. Am încercat ,după aceea, și din poziția de președinte al Comitetului Olimpic Sportiv Român, dar m-am lovit de o inerție a acestui sistem, inerție pe care o constat și astăzi.
O spun cu părere de rău, e un sistem care este depășit din toate punctele de vedere. Cei din sport îmi cunosc opiniile, le-am pus în scris și în propuneri și așa mai departe.
Sportul românesc are o problemă structurală, dincolo de oameni și așa mai departe, sunt probleme structurale.
În 2004 am fost ales președinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român. Am fost președinte al Comitetului până în 2014.
În 2013, în toamnă, am fost ales membru în Comitetului Internațional Olimpic la sesiunea de la Buenos Aires, după ce în iulie fusesem ales președinte la FIRA, Asociația Europeană de Rugby, care acum se numește Rugby Europe.
În 2014, în martie, eu am părăsit președinția Comitetului Sportiv Român pentru că eram efectiv covârșit de toate aceste funcții sportive, dar și de activitatea profesională. Erau lucruri care nu le puteam duce așa cum trebuie.
Ulterior, în cadrul Comitetului Internațional Olimpic, am fost numit în Comisia pentru Programul Olimpic Sportiv, cea care stabilește sporturile, disciplinele pentru fiecare ediție a jocurilor olimpice și în Comisia de relații internaționale și, mai apoi, în Comisia pentru mediu.
În 2019 am fost numit președintele Comisiei de evaluare pentru alegerea Jocurilor Olimpice de Iarnă, ediția 2026. Au fost două țări candidate, Suedia și Italia.
Președintele CIO, Thomas Bach, a spus, în 2013 când a fost ales, un lucru care e valabil și pentru orice organizație, dar și pentru fiecare persoană: « Trebuie să te schimbi tu înainte să fii obligat să te schimbi». Așadar noi încercăm să nu să rămânem pe loc și să ținem pasul cu evoluția societății din toate punctele de vedere, astfel încât să nu fim percepuți, să nu funcționăm ca o organizație care nu este contemporană cu ce se întâmplă.
Revenind la 2019, președintele Bach a hotărât să înființeze două comisii care să fie permanente și care să fie acele comisii care aleg destinațiile pentru edițiile de iarnă și de vară ale Jocurilor Olimpice.
Am fost numit președintele Comisiei pentru sporturile de iarnă. Sigur că te poți întreba ce caută un rugby-ist președinte la această comisie. Dar având în vedere experiența pe care am acumulat o în anii precedenți și experiența comisiei de evaluare pentru Jocurile Olimpice de Iarnă din 2026, am fost primul președinte al acestei noi comisii.
Am fost președinte până acum o lună, când a trebuit să demisionez, pentru că Franța s-a arătat interesată să organizeze Jocurile Olimpice de Iarnă din 2030. Eu, având dublă cetățenie și ca să nu fie conflict de interese, am părăsit președinția comisiei. Acuma aștept ca președintele să-mi dea alte sarcini.
