Experiența spitalelor românești: Aveam copilul pe moarte și nu aveam timp să fac sesizari. Iartă-mă

DE Octavia Constantinescu | Actualizat: 01.04.2020 - 12:48

Stela Pârvu povestește experiența ei din spitalele românești și spune că această epidemie de coronavirus doar ne-a arătat, mult mai brutal, o realitate sumbră de care suntem cu toți responsabili

SHARE

„Iertaţi-mă, pentru că şi eu sunt de vină! Aveam copilul pe moarte şi nu aveam energie să fac sesizări...”, își începe relatarea Stela Pîrvu.

Când ne-am internat cu Daniel prima dată (nu ştiam ce diagnostic are), m-au pus să îmbrac un halat de material textil vizibil murdar (cu voma/secreţii uscate pe o mânecă şi lucios de jeg) şi să duc copilul în braţe peste acel „halat" de la triaj urgente până în salonul unde îl internau, pt că aşa e „protocolul".

Scria că persoanele trebuie să intre pe secţie în halat (de unică folosinţă!) şi de la ce scrie pe hârtie până la ce se întâmplă în spitale, e cale lungă.. .

Halatul era acelaşi pentru toţi care se internau, era un halat de baie, material textil, nu unul de unică folosinţă, ce nu a fost schimbat/spălat de săptămâni întregi, probabil.

Am refuzat să pun aşa ceva pe mine şi pe copil, neştiind la acel moment că Daniel era un copil cu imunodeficienţa severă, un astfel de „protocol" (de a pune acelaşi halat pe absolut toţi pacienţii!) îl putea omorî.

Bineînţeles că au ţipat la mine de la triaj până pe secţie, pentru că refuz „halatul".

Pe secţie, în lungile luni de internare, exista la uşă, pe holul mare de la intrare, un singur halat de „unică" folosinţă (cu ghilimele „unică folosinţă"), pe care îl purtau vizitatorii.

TOŢI vizitatorii, intrau în saloane diferite cu acelaşi halat, pe rând.

Uneori era situaţia penibilă în care aşteptau halatul ca să intre.... De la rotavirus, la adenovirus, la enterocolita, la tot felul de pacienţi cu diverse diagnostice.

Asistentele rareori se spălau pe mâini, unele da, tot respectul, dar 90% nu. Răspunsul era „dacă m-aş spăla aşa la fiecare pacient mi s-ar crăpa mâinile". Am adus mănuşi şi dezinfectant în salon şi le rugam să folosească. Măşti aveam noi.

Daniel a căpătat în spitale: rotavirus, RSV, septicemie cu klebsiella, stafilococ, enterococ, fungi, pseudomonas (piocianic), pneumonie, otita severă cu mastoidectomie (care l-a lăsat cu hemipareza facială permanentă, pentru că în spital nu există monitor de nerv).

Iertaţi-mă, pentru că şi eu sunt de vină!
Aveam copilul pe moarte şi nu aveam energie să fac sesizări...

Am întâlnit medici extraodinari, e adevărat! Şi nu îmi ajunge o viaţă întreagă să le mulţumesc!

Dar şi medici de ultimă speţă, gata să sacrifice viaţa unui copil din orgoliu, neputinţă, neștiință sau indiferenţă. Am întâlnit profesori doctori renumiţi în presă care nu mişcă un deget dacă nu le iese şi lor ceva... publicitate (plini de orgoliu!).

Am întâlnit şefi de ATI care au refuzat cazul zicând „Doamnă, noi aici abia ne numărăm mănuşile sterile, credeţi că am astfel de antibiotice şi imunoglobulina să îl scot din sepsis? " (citat redat cuvânt cu cuvânt).

Şi NU ERA PANDEMIE. Era situaţia reală a spitalelor!

Am întâlnit infiermiere care furau laptele special de la copii (Neocate - extrem de scump) şi îl vindeau pe sub mână.

Infirmiere care vindeau dezinfectanţi ŞI NU ERA PANDEMIE, era starea normală a sistemului.

Am întâlnit doamne de la curăţenie care făceau economie de saci de gunoi şi de mănuşi, luau pamperşi plini de diaree cu mâna cu mănuşa, nu luau sacul. Sacul rămânea cu pete de diaree în coş. Sacii noi îi luau acasă...

Cu aceeaşi mănuşă băgată în coş puneau mâna pe întrerupător şi puneau mâna pe clanţe.

Am întâlnit infirmiere care ştergeau noptiere cu apă din găleata cu mop, unde spălaseră la WC şi în salonul unde tocmai vomitase cineva pe jos. Da, cârpa în găleata şi apoi pe noptiere... din economie....

Am întâlnit medici care mi-au dat un şut în fund pentru că al meu copil consuma prea multe resurse. Medici care mi-au spus că acest copil e o risipă de bani publici!

Iertaţi-mă, pentru că şi eu sunt de vină!

Aveam copilul pe moarte şi nu aveam energie să fac sesizări...

Hai să fim sinceri, nu de COVID-19 fug medicii, ci de sistemul medical românesc care era în colaps şi înainte de pandemie!

Suntem toţi de vină! Suntem şi noi, pacienţii, de vină că nu raportăm...

Sunt de vină şi eu, recunosc... Iertaţi-mă!! Aveam copilul pe moarte şi nu aveam energie să fac asta.... (deşi tot sistemul medical pe asta se bazează, că pacienţii nu fac sesizări din epuizare sau de frică). 

Dar cei din sistem?

Unii au făcut ceva, îi cunosc, TOT respectul!!

Dar restul care aţi tăcut?

TOŢI SUNTEŢI DE VINĂ!

TOŢI SUNTEM DE VINĂ!

Nu aţi făcut nimic, nu aţi sesizat lipsurile... Oare voi aveaţi tratament VIP? Oare nu credeaţi că veţi fi în aceeaşi oală cu noi?

Numai ca pacienţii nu au de ales.

Am fi vrut să demisionăm şi noi, pacienţii, dar nu puteam...

Later edit (pentru că multă lume mă întreabă în privat):

Daniel, băieţelul meu, are Sindrom DiGeorge Complet, adică o formă de imunodeficienţa severă (lipsa completă a limfocitelor T) şi un sindrom genetic care dă mai multe probleme medicale.

A supravieţuit perioadei din poze.... pozele sunt făcute în 2012-2013 şi descrie ce am găsit în cele 4 spitale din România.

Acum are 7 ani, a stat aproape 2 ani în spitale (4 spitale din România şi 2 din afara ţării), are 10 operaţii, un transplant foarte rar (transplant de timus), 4 ani de izolare strictă din cauza imunodeficienţei, 3 ani de hrănire pe gastrostoma, 6 catetere centrale, mulţi ani de terapie.... din cheltuială proprie şi din donaţii.

 

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te

© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.