A fost doar o gafă. Președintele îi solicitase să plece „imediat” de la vârful Ministerului de Interne, iar, pentru a întări ideea, adăugase: „iar imediat înseamnă imediat”.
E adevărat că solicitarea demisiei unui ministru s-a banalizat. Nu trece o zi fără o asemenea cerere. Eu însumi am exagerat într-o vreme, luând la rând demnitarii și poftindu-i să-și caute altceva de lucru. Era și mai e, de bună seama, semnul unei exasperări.
De data asta, președintele avea toată îndreptățirea să le ceară și titularei de la MAI, și colegului său de la MAE, T. Meleșcanu, să demisioneze, fiindcă au organizat într-un mod lamentabil alegerile europene. În străinătate, sute de mii de cetățeni români au fost siliți să aștepte ore-n șir pentru a vota, iar alți zeci de mii au fost împiedicați să-și exprime opțiunile pentru Parlamentul European. Nu e, din păcate, prima dată când se petrec asemenea abuzuri.
Și Dan, și Meleșcanu au reacționat zicând că demisionează doar dacă le cere partidul. Ca și când propriile formațiuni politice ar avea mai multă legitimitate decât președintele.
Culmea este că toate astea se petreceau la două zile după ce și partidul dnei. Dan, și cel al dlui. Meleșcanu au fost serios delegitimate: PSD a pierdut aproape 25% față de scrutinul din 2016, iar ALDE nici măcar nu a mai trecut pragul electoral.
Pe scurt: nici voința electoratului nu pare să aibă prea multă valoare sau, mă rog, să fie mai „tare” decât hotărârea partidului. De ce? De unde vine, altfel zis, încrederea oarbă în partid?
Unii ar putea crede că e o reminiscență a trecutului, mai exact a acelei perioade în care partidul unic controla statul. Nu e exclus ca-n unele cazuri să fie așa.
Dar în altele este vorba despre ceva diferit și mai simplu ca memoria regimului comunist: partidele de la noi funcționează ca surse de putere, nu ca instanțe care reprezintă. Ele îți „dau” ceva: funcții politice, ascensiune socială, acces la rețele de corupție etc. În partid totul se poate, de aceea, aranja.
Cerând ca demisia miniștrilor de Interne și de Externe să intervină „imediat”, președintele dorea ca discuția să nu treneze, dar încerca să excludă orice mijlocire (mediere) a partidului. El făcea apel la onoarea demnitarilor. Nu a mers.
Dimpotrivă. Vinovații – evidenți pentru toată lumea! – s-au gândit să-l învinuiască pentru haosul din preajma secțiilor de vot din străinătate tocmai pe președinte. A fost coadă fiindcă Iohannis ar fi convocat și un referendum pe 26 mai. Și ei știu că nu-i așa. Dar au lungit vorba și au sucit-o, doar-doar evită un gest imediat...
