Să nu fim ipocriți – nu o putem considera închisă în niște cadre constituționale stabilite într-o anumită perioadă, sub o anumită majoritate, într-o anumită încărcătură politică și socială, într-o societate cu anumite frici.
Avea România anilor 1990-1991 toate argumentele pentru a fereca această chestiune, pentru totdeauna? A fost atunci expresia unor minți vizionare, cu un proiect de țară care să dăinuiască peste secole? Greu de crezut.
Vremurile se schimbă, statutul european și global al României și Ungariei s-a schimbat, generațiile s-au schimbat. Dilalog interetnic și intercultural n-a prea fost. Desigur, nu ne batem – suntem națiuni europene, civilizate. Dar nu cumva am ajuns să stăm spate în spate, nu cumva ne-am înstrăinat?
Nu putem nega: zona are specificul ei – istoric, etnic, cultural. Și putem admite asta plecând de la ideea că în România este loc pentru toți. Că la 1 Decembrie 1918 a fost promisă o Românie deschisă, liberă, dreaptă. Și atunci, oare nu ar fi cazul să stăm mai mult de vorbă pentru a găsi o cale?
Problema este că astăzi pare mai complicat decât în trecutul recent.
Nu se poate discuta onest cu inițiative legislative puse pe sub masă, anume făcute să fie respinse în cele din urmă, cu scopul ultim de a învenina atmosfera și a asigura o susținere emoțională pentru UDMR cât să treacă pragul electoral. Asta e politică ieftină. De Dâmbovița.
Din păcate, UDMR a luat-o pe un drum greșit. Și nu numai față de România, dar față de propria comunitate.
La începutul anilor 1990, UDMR se afirma drept una dintre formațiunile cu cele mai pronunțate atitudini liberale și reformiste. Liderii săi, în frunte cu Domokos Géza și mai apoi Markó Béla, înțeleseseră foarte bine că interesul comunității maghiare era strâns legat de avansarea cât mai rapidă a României spre Occident. Cu cât societatea românească devenea una mai deschisă și mai liberală, cu atât mai multe oportunități de dezvoltare pentru comunitatea maghiară.
A fost o alegere bună. Fără a deveni o democrație perfectă, România a progresat enorm și iat-o astăzi, alături de Ungaria, în cluburile exclusiviste ale democrațiilor – NATO și Uniunea Europeană.
Se putea altfel? De ce nu? „Modelul” Târgu-Mureș martie 1990 era aproape. În vecini, Iugoslavia se destrăma în sânge. Și existau analiști occidentali care vedeau în Transilvania următoarea Bosnie. Românii și ungurii deopotrivă au știut să evite acest scenariu întunecat. Repet, suntem națiuni europene, civilizate. Oare n-ar fi meritat acei mulți români și unguri un Premiu Nobel pentru Pace?
Dar de atunci, vremurile s-au schimbat. Generațiile s-au schimbat. Și, cu toată părerea de rău, vedem că UMDR-ul „lupilor tineri” de odinioară, azi grizonați și ei, UDMR-ul lui Kelemen Hunor împrumută tot mai mult din chipul Ungariei iliberale a lui Viktor Orban.
A susținut până în ultima clipă și dincolo de ea politicile iliberale și anti-europene ale lui Liviu Dragnea. N-a spus nici „pâs” atunci când liderii PSD, lansau teoriile conspiraționiste despre George Soros. Așa făcea și Orban, la Budapesta. Potrivit investigațiilor de presă, media de limbă maghiară din România este ținută sub un control strict, după un model care prezintă asemănări șocante cu sistemul media guvernamental din Ungaria.
Rezultatul s-a văzut nu demult, la Ditrău. Oamenii au reluat pe nerăsuflate narativele propagandei guvernului Orban cu privire la migrație. Replica UDMR la evenimentul larg dezbătut în România a fost una palidă.
Acceptând subordonarea față de regimul iliberal de la Budapesta, UDMR a lovit, de fapt, în propria comunitate.
În primul rând, pentru că în România, un regim de tipul celui de la Budapesta ar însemna o nenorocire istorică pentru comunitatea maghiară. Ar fi, înainte de toate, un regim anti-minoritar. Anti- orice fel de minorități, evident.
În al doilea rând, pentru că alegând calea iliberală, UDMR și-a înstrăinat exact acea parte a societății românești care ar fi fost dispusă la a purta un dialog. Este acea parte a majorității care a fost alături de maghiarii cei reformiști și liberali, în anii dificili în care nu puteam fi siguri dacă România va fi sau nu parte a familiei euro-atlantice.
Și cu cine dorește acum Kelemen Hunor să aibă un dialog sincer? Cu linia dură din PSD, care și azi suspină după Liviu Dragnea și care, de fapt, provine din PRM? Mai poate propune astăzi UDMR un dialog sincer acelei părți a societății românești susceptibile să-l poarte?
Toate acestea nu sunt justificări pentru declarațiile președintelui Iohannis.
Este cu totul neuzual ca un șef de stat din Uniunea Europeană și NATO să-l acuze pe șeful guvernului unei țări vecine de revizionism teritorial.
Apartenența la Uniunea Europeană și NATO presupune de la bun început lipsa oricăror pretenții teritoriale față de vecini. Este o promisiune solemnă făcută înainte de accederea în cele două cluburi selecte ale democrațiilor.
Orice discuție despre modificări de frontiere este rău privită în Uniunea Europeană. Rănile trecutului sunt îndeajuns de traumatizante, chiar peste generații.
Este adevărat, regimul iliberal de la Budapesta a tensionat deja situația din regiune. Deloc surprinzător – regimurile de acest tip sunt exportatoare de tensiuni și instabilitate. Uitați-vă la Rusia.
Ungaria este acum foarte preocupată de marcarea unui secol de la Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, act pe care îl consideră drept o nedreptate istorică.
Budapesta cere acum compensații morale și materiale pentru nedreptatea ce i s-a făcut, după cum a spus-o chiar șeful de cabinet al lui Viktor Orban. Asta nu poate să nu deranjeze în toate capitalele europene dar mai cu seamă în cele vecine Ungariei - la București, la Zagreb, la Bratislava, chiar la Viena.
Se poartă revizionismul istoric. Kremlinul îl joacă în stil mare, încercând să rescrie în stil propriu istoria celui de-al doilea război mondial. Ungaria are propria marotă.
Dar premierul de la Budapesta este acum izolat în Uniunea Europeană, ca urmare a derapajelor de la normele democrației și ale statului de drept și toată agitația lui cu Trianonul nu poate părea altfel decât ridicolă.
Poate ca retorica Budapestei referitoare la Trianon l-a scos din sărite pe președintele român, altfel cunoscut pentru calmul său imperturbabil. Poate că și alte atitudini mai mult sau mai puțin recente au contribuit. Cum ar fi ar fi interdicția dictată diplomaților ungari de a participa la Ziua Națională a României – un gest fără echivalent în Uniunea Europeană.
Sau recentul atac al ministrului ungar de externe la adresa ambasadorului român. Sau diplomația măștilor, în stil chinezesc, jucată de ministrul de externe Peter Sizjjarto la Chișinău,la o zi după ajutoarele anunțate de România.
Totuși, declarația președintelui Iohannis rămâne disproporționată în raport cu dimensiunea amenințării.
Nicio minte lucidă nu mai poate crede astăzi că Transilvania poate reveni Ungariei – măcar pentru faptul că maghiarii reprezintă de-abia 20% din populație.
Iar pentru ei – la ca și pentru toți cetățenii României – modelul de dorit pentru stat nu poate fi nicidecum Ungaria lui Orban. Poate că a venit timpul să discutăm mai mult despre o Românie mai deschisă, mai europeană și mai darnică față de cetățenii ei – români, unguri, n-are importanță.
Dar pentru asta, ar trebui să știm care sunt dorințele reale ale concetățenilor noștri maghiari. Le știm? Poate că ar fi cazul să mai și vorbim între noi.
_________________
Ovidiu Nahoi este redactor-șef al Radio France Internationale România
