Prima medalie la JO de la Tokyo a fost adusă pentru România de Ana Maria Popescu, campioană mondială la spadă. A fost să fie argint, după un meci pierdut la "tușa de aur". O performanță uriașă pentru o sportivă de 37 de ani, care a dat o declarație tăioasă după premiere: "Sper ca de data asta să fie suficient şi să nu se mai spună <Brânză (fostul nume al Anei Maria Popescu - n.r.) a pierdut aurul>. Sper ca medalia asta să cântărească suficient, cât să asigure un buget de bun simţ pentru scrima românească."
Nu știu dacă între Popescu și Novak există animozități mai vechi sau nu și, oricum, declarația sportivei nu face referire directă la actualul ministru al Sportului.
Mai mult decât atât, la preluarea mandatului, Novak a spus, pentru publicația maghiară Index, că "trebuie să decidem în ce zone putem câştiga medalii olimpice, iar cea mai mare parte din bani trebuie investită în aceste zone. Nu putem susţine pe toată lumea la acelaşi nivel. Toată lumea trebuie să înţeleagă acest lucru."
Ministrul, deci, ar fi putut trata declarația Anei Maria Popescu drept o minge la fileu pe care s-o fructifice tocmai în sensul celor promise la începutul mandatului.
Ce a făcut, însă, Eduard Novak? A răspuns cu două grosolănii.
Prima: "După părerea mea, şi dacă bugetul federaţiei de scrimă era cu 5 milioane de lei mai mare, Ana-Maria nu putea să câştige ieri, sau nu câştiga medalia de aur."
A doua: "Ana-Maria Popescu a obţinut un super-rezultat, sincer, peste aşteptările mele."
Cea din urmă declarație este, pur și simplu, o mârlănie, o meschinărie, o pată aruncată pe efortul extraordinar al unei sportive aflată la o vârstă la care majoritatea sportivilor de performanță își savurează gloria fostei cariere din postura de "pensionari". Când spune că rezultatul Anei Maria Popescu a fost "peste aşteptările mele", Novak insinuează că la mijloc pare să fi fost noroc chior, nicidecum performanță.
Iar prima grosolănie confirmă asta: nu lipsa banilor a împiedicat-o pe spadasină să ia aurul, ci altceva, ni se sugerează - lipsa de calitate sportivă.
Cele două declarații ar fi fost mizerabile din partea oricui, dar din partea unui demnitar numit să sprijine sportul românesc sunt pur și simplu inacceptabile.
Din scaunul de ministru al unui domeniu subfinanțat și abandonat de stat, Novak își permite răfuieli personale cu o campioană cum România nu are multe.
Din înaltul poziției sale de deținător de portofoliu, Novak are tupeul odios de a scuipa pe meritele unei sportive, deși ar trebui să-i ridice un soclu la minister.
Mai trist este că la mijloc nu e un derapaj pasager, ci chiar filosofia de viață a lui Eduard Novak. Necunoscut publicului până la numirea în Guvern și prezentat ca "secuiul de fier", omul care și-a depășit condiția și a ajuns campion paralimpic, Novak s-a dovedit un personaj cu caracter infam, preocupat exclusiv de auto-promovare, cinic și mincinos.
Printre faptele sale de vitejie se numără războiul de acaparare a stadionului de la Arcul de Triumf, casa rugby-ului românesc, nimicirea Federației Române de Ciclism, impostura ciclismului ca mod de viață (la inaugurarea mandatului, a promis că vine cu bicicleta la birou, apoi a făcut accident aflat chiar el la volanul mașinii ministerului).
Am înțeles de la premierul Cîțu că are prerogativa constituțională de a schimba miniștrii. Până acum, însă, pare că-i lipsesc toate celelalte atribute pentru a și uza de prerogativa asta, altfel acest Novak ar fi fost de mult trimis să pedaleze în altă parte.
