Omul m-a privit descumpănit câteva clipe, după care s-a înseninat. „Nici eu, n-am avut timp“, mi s-a confesat apoi, cu aerul cuiva căruia tocmai i se luase o piatră de pe inimă.
În ce mă priveşte, glumisem – nu mă duc la lansări fără să fi citit ceea ce urmează să lansez.
În ce-l priveşte, nu ştiu. După uşurarea jubilativă din glas, aş spune că vorbise serios şi că acceptase invitaţia fără să ţină cont de amănuntul şi de amănuntele lecturii.
Episodul e minor, bineînţeles, dar vorbeşte despre una dintre maladiile de tranziţie ale României (sau despre una dintre maladiile României de tranziţie), şi anume relativita.
Dacă însă pe vremuri datul cu părerea despre lucruri neparcurse era un artificiu mai degrabă intim, de cerc restrâns, acum avem de-a face cu un fenomen general şi la vedere.
Sunt mulţi cei care nu se jenează să vorbească despre o carte pe care n-au citit-o; la fel de mulţi ca aceia care, deşi n-au trăit nicio zi de comunism ceauşist, nu se sfiesc să pledeze pentru întoarcerea cu trei-patru decenii în urmă.
Ţin minte un dialog desfăşurat demult sub ochii mei, în care tatăl meu se contrazicea înflăcărat cu un prieten pe marginea unei cărţi publicate în România pe la începutul anilor 1980.
Argumente şi contraargumente, un duel când tăios, când tandru (deh, prietenie veche), enervări şi destinderi.
Dansul polemic se întrerupe abia când tatei îi vine ideea unei întrebări de lămurire: „Dragă, nu te supăra, tu ai citit cartea?“.
Interlocutorul se fâstâceşte, se bâlbâie, prinde un strop de grena în obraji şi până la urmă o scaldă: „N-am citit-o, mă, dar ce putea să scrie în ea, dacă a apărut pe vremea lui Nea Nicu?“.
Repet, scena se petrecea în cadrul intim al unei întâlniri între prieteni.
La mare distanţă, cu trei-patru ani în urmă, părerea nesusţinută de nimic are, iată, acoperire naţională.
O scenă difuzată pe un post TV care mimează tot mai greu seriozitatea vine acum în galop din străfundurile memoriei.
Gazda unei emisiuni de seară, un ardelean cu nume de buleandră şi comportament de plantator fără şosete, îşi laudă astfel invitatul: „Aţi scris o carte foarte frumoasă, pe care n-am apucat s-o citesc“.
Nu-i vorbă, invitatul merită tratamentul, câtă vreme traseul lui prin literatură e jalonat de concesii şi gudurări pe lângă cei puternici (şi nu de puţine ori odioşi).
Amfitrionului, în schimb, nu i se pare straniu să elogieze o carte pe care nici măcar n-a deschis-o vreme de câteva minute înainte de intrarea în emisie.
Încă un exemplu. Cu puţin timp în urmă, un prozator român stabilit în Franţa îşi lansează romanul nou-apărut într-un oraş cu o bună amprentă literară.
Romanul e splendid şi atacă teme grave într-un registru la care alţi scriitori nu vor să recurgă sau nu au acces.
După lansare, la sesiunea de întrebări şi răspunsuri (care se rezumă uneori la o tăcere jenată şi jenantă), un cetăţean îl abordează concluziv şi frontal pe prozator: „Am participat la lansarea acestei cărţi a dumneavoastră, am luat cuvântul şi v-am criticat pentru anumite scene. Norocul dumneavoastră că n-am citit cartea“.
E, într-adevăr, o şansă uriaşă să fii probozit de cineva care nu te-a citit, dar a avut deja grijă să te prindă în insectarul propriilor sale preconcepţii şi fixisme.
În Franţa, unde s-a stabilit prozatorul în cauză, bunul-simţ şi respectul faţă de public dictează ordinea operaţiunilor: întâi citim, pe urmă ne dăm cu părerea.
Aici, în ţara unde poţi să candidezi din închisoare şi chiar să câştigi alegerile, ordinea e aleatorie. Iar uneori, inutilă de-a binelea.
Trăim într-unul dintre locurile excepţional reprezentate în ceea ce priveşte luxurianţa părerilor fără temei.
