Chiar și o analiză sumară a tipului de narațiune preponderent în mass media occidentale cu privire nu doar la ultimele evoluții (uciderea lui Suleimani) ci, în general, la conflictul dintre Iran și Statele Unite scoate în evidență anti-americanismul din Europa de Vest, mult mai ușor de exprimat deschis astăzi, cînd Donald Trump este președinte, și anti-trumpismul militant asumat nu doar de către democrați, ci și de către o bună parte a presei americane.
În al doilea caz, la nivel politic nu e nefiresc să avem o astfel de abordare, însă atunci cînd sunt în joc interese de securitate națională, ar fi normal să fie adoptată o linie mai ponderată.
Iar în ceea ce privește presa, problema e că nu e vorba doar de comentarii sau de opinii, ci de maniera în care se fac relatările care în mod normal, dacă e să respectăm principiile deontologice de care se fac atîta caz, ar trebui să fie neutrale.
Iată cum arată, în mod concret, tipul de abordare menționat mai sus.
Ideea de bază este că Statele Unite ar fi provocat iresponsabil Iranul ucigîndu-l pe Suleimani.
Și, într-un context general, totul ar fi fost bine în regiune dacă Donald Trump nu decidea, din nou iresponsabil, să denunțe acordul nuclear cu Iranul.
Asta scrie și John Kerry în The New York Times ("John Kerry: Diplomacy Was Working Until Trump Abandoned It - The president put us on a path toward conflict and turmoil with Iran").
Problema este ca această narațiune ignoră, foarte probabil în mod voit, contextul întregii situații.
Astfel, de pildă, uciderea lui Suleimani nu a venit așa, din senin, ci pe fondul unei serii întregi de provocări iraniene: doborîrea unor drone de observație din zona Golfului, atacuri intreprinse de milițiile shiite din Irak, finanțate și antrenate de forțele Quds, aflate sub comanda lui Suleimani, asupra militarilor americani aflați în baze militare irakiene, atacul asupra ambasadei americane din Bagdad.
Asta, fără să punem la socoteală ceea ce se întîmplă în Yemen, Liban, Siria, din cauza aceleiași influențe Quds.
În aceste condiții, Statele Unite trebuiau să reacționeze pentru că altfel Suleimani și Quds, încurajați de lipsa de reacție, ar fi amplificat atacurile.
În plus, cei care spun că atacul asupra lui Suleimani a fost exagerat nu ne spun și care ar fi fost o reacție mai potrivită.
În aceste condiții, democrații, dar și CNN și alte canale media ostile pe față lui Trump încearcă să promoveze ideea că de fapt nu sunt credibile informațiile privitoare la planurile lui Suleimani în privința unor atacuri iminente asupra unor obiective americane din regiune.
Ceea ce evident ignoră, în mod convenabil, toate celelalte elemente, toate întîmplările care au precedat atacul.
Ba, mai mult, un "analist" a subliniat la CNN că "poate Suleimani plănuia un acord de pace în regiune".
O afirmație absolut ridicolă, care nu face decît să reia o narațiune propagandistică a Teheranului, emisă imediat după atac.
Ridicolă pentru că e greu de crezut că Suleimani era mînat de dorința de a face pace în regiune întîlnindu-se la Bagdad cu liderii unor formațiuni teroriste finanțate de Iran, între care una tocmai incendiase cu cîteva zile în urmă o clădire din ambasada americană din Irak.
Acest partizanat, dublat desigur de partizanatul de cealaltă parte (cu precizarea că totuși grosul mass media din Statele Unite este liberală și adesea se declară deschis anti-Trump), duce la erodarea masivă a credibilității jurnalismului practicat și accentuează polarizarea din societate.
Cît privește acordul nuclear cu Iranul, atît de lăudat și apărat de John Kery și de europeni, nu rezolva pe fond nimic.
În cel mai bun caz, doar întîrzia cu cîțiva ani demersul de obținere de către Iran a unei arme nucleare.
În acest timp, programul de dezvoltare a rachetelor balistice iraniene (care la un moment dat pot fi echipate cu bombe nucleare) a continuat neabătut.
Și mai important, cu banii care au devenit disponibili după semnarea acordului și ridicarea sancțiunilor, Iranul, prin forțele Quds și Suleimani, nu s-a concentrat în principal pe dezvoltare internă și refacerea relațiilor sale cu lumea exterioară, ci pe extinderea semnificativă a acțiunilor de destabilizare din regiune. În Siria, amplificînd astfel valul migraționist către Europa, în Liban, în Gaza, în Yemen - unde a sprijinit grupările Huthi care au declanșat un război care a provocat o enormă tragedie umanitară.
În fapt, situația economică precară, banii cheltuiți pe acțiuni teroriste în afară și corupția pe scară largă existentă în rîndul mulahilor și forțelor Quds au provocat și protestele interne reprimate în sînge de aceleași forțe Gărzi Revoluționare Islamice.
De aceea, e greu de înțeles ce provocare anume, pe fond, a rezolvat acordul nuclear?
Criticile lui John Kerry sunt și mai lipsite de consistență, în privința acuzelor de destabilizare ("turmoil"), dacă lărgim puțin unghiul.
Pentru că în timpul administrației Obama, cu John Kerry secretar de stat, a fost atacată Libia lui Gadaffi (e drept, atacul a fost inițiat de către Franța - cu sprijin britanic, cînd Sarkozy era președinte, America s-a implicat doar la cererea acestora, pentru că rămăseseră fără bombe de precizie!), ceea ce a generat un enorm flux de refugiați care a destabilizat Europa, alături de cel din Siria, și creează și acum enorme probleme mai ales Italiei.
Apoi, mai toată lumea este de acord cu faptul că atunci când Obama a renunțat să-și pună în aplicare avertismentul, "linia roșie", după atacul chimic al lui Assad din Siria, a dus la amplificarea conflictului si, ulterior, la implicarea Rusiei, a cărei influență a crescut enorm în regiune după aceea.
În fine, în Irak. Este adevărat, invazia din 2003, din perioada lui George W. Bush, a fost o eroare.
Însă retragerea precipitată a trupelor americane ordonată de Barack Obama, după ce generalul David Petraeus stabilizase situația de pe teren, a dus la instaurarea unui control cvasi-total al Iranului la Bagdad (prin Suleimani!) și la reprimarea sunniților sau expulzarea lor din toate structurile guvernamentale, un factor determinant în succesul insurgenței ISIS.
În aceste condiții, dacă este să măsurăm obiectiv cine a avut o influență mai mare în destabilizarea regiunii, cuplul Obama - Kerry cîștigă detașat.
Sigur, asta nu scuză erorile lui Trump, precum abandonarea kurzilor după o convorbire telefonică cu Erdogan, însă oferă o perspectivă mult mai corectă asupra situației din regiune și asupra responsabilităților și ilustrează maniera partizană în care mass media prezintă situația atunci cînd e vorba de Trump și de Obama.
