La 20 de ani, am refuzat gândul emigrării, prezent destul de intens în societate la acea vreme, pentru că mi-am zis că trebuie să rămân aici, în România, ca să schimb în bine această țară. Declaram mândru că voi fi ultimul care stinge lumina când toți ceilalți, dezamăgiți, vor fi plecat de mult din acest spațiu geografic.
Încă mai gândesc așa, că pot face mai multe lucruri bune aici decât în altă parte, deși momentele de optimism, în care văd că țara asta s-a schimbat în bine incredibil, într-un timp foarte scurt, alternează cu cele de pesimism, de genul „nimic nu mai poate fi făcut” sau „doar la noi se întâmplă așa.
Dar, cu bune și cu rele, iubesc România și, mai ales, iubesc limba română. Familia, prietenii și limba română mi-ar lipsi cel mai mult dacă aș emigra.
Totuși, nu mă consider un patriot. Sau, cel puțin, nu un patriot așa cum se bat în piept politicienii și alegătorii AUR, cei ai PSD sau cei ai PNL. Mai mult, spre deosebire de conservatorii naționaliști, cred că noi, pe acestre meleaguri, avem foarte puține lucruri de conservat.
De fapt, nu sunt un patriot pentru că eu îmi doresc să dispară cât mai repede cea mai mare parte din tradițiile românești.
Desigur, nu vorbesc aici de doina, de obiceiurile de iarnă, de ie și de tot ce înseamnă folclor românesc original.
În rest, noi nu prea avem ce conserva, nu prea avem ce păstra. Ba din contră, România va fi o țară modernă și cu adevărat dezvoltată abia când vom scăpa de cât mai mult din ceea ce vine din trecutul nostru.
De exemplu, tradiția „descurcărelii”. E foarte greu să-i faci pe români să priceapă de ce e rău că un politician fură pentru că în mentalul colectiv general există această percepție greșită că acei oameni nu au făcut decât să se descurce, așa cum o facem cu toții.
Comunismul și jungla care i-a urmat în anii 1990, birocrația excesivă și piedicile care ți le pune statul până în ziua de azi au făcut ca „descurcăreala” să fie calea prin care poți răzbi în lume. Toți ne-am „descurcat” cumva: fie la școală, că am copiat, fie la licență, că am copiat, fie la serviciu, fie la medic, la ANAF sau pentru un loc de parcare.
Satul românesc - cel idealizat în literatură și de extremiștii de dreapta, mai ales - nu mai există de zeci de ani. În general, în mediul rural au rămas doar bătrânii, pentru că tinerii harnici au plecat, și cei fără căpătâi, care nu găsesc o cale să iasă din sărăcie și nici nu sunt ajutați, pentru că localitățile sunt sărăcite și controlate de baronași care sunt greu de dizlocat, nu e asfalt, nu e apă curentă, nu e civilizație.
Satul românesc trebuie modernizat, nu salvat. Nu mai e nimic de salvat.
Tradiția noastră din educație e cea a „meditațiilor private”, și e veche de cel puțin 50 de ani, nu a unei școli de calitate. Tradiția noastră în medicină e cea a „cadoului” pentru doctor, și mai veche, nu a unor spitale moderne cu medicină pentru oameni. Excepțiile sunt doar atât, excepții.
Tradiția noastră în justiție e a dosarelor tărăgănate și a faptelor penale ascunse, nu a unor procese rapide și cinstite. Campania anticorupție a fost doar un accident fericit.
Și pot continua așa cu toate domeniile. Nici jurnalismul românesc nu e mai breaz, aici tradiția e ca publicațiile să se vândă ieftin, nu să reprezinte interesul public. Mai nou, să se vândă pentru trafic.
Avem puține lucruri de păstrat pe aceste meleaguri. Dar asta e situația, nu înseamnă că trebuie să renunțăm sau să nu mai iubim țara. Din contră, avem tot atâtea motive să luptăm pentru a schimba ceva.
Nu-mi plac patrioții care-și pun tricolorul la autoturismul propriu, parcat pe spațiul verde, din care aruncă pe geam un pahar de plastic, pe jumătate plin cu mucuri de țigară.
