Cum s-au schimbat România și lumea în cele trei decenii de la căderea regimului Ceaușescu

DE Alexandru Lăzescu | Actualizat: 26.12.2020 - 13:55

Paradoxal, la trei decenii distanță de momentul 1989 tipul de societate de care au dorit să scape atunci țările din Europa de Est devine tot mai atractiv în Vest.

SHARE

Marcarea mediatică a momentului 16-22 decembrie 1989 care a dus la prăbușirea regimului Ceaușescu și la intrarea României într-o altă epocă istorică a devenit tot mai palidă de la an la an. Anul acesta a fost și sufocată de celelalte două subiecte dominante: pandemia, cu toate restricțiile și temerile asociate ei, și negocierile politice pentru formarea noului guvern. Întrebați de o televiziune despre semnificația acestor zile cîțiva tineri au recunoscut deschis că nu știu despre ce este vorba. Alții știu dar imaginea lor despre România din perioada comunistă este în general una superficială.

Între ceilalți, între care o bună parte cer în continuare să fie dezvăluit "adevărul despre revoluție", sunt mulți care se plîng că idealurile pentru care s-a murit atunci au fost întinate în cele trei decenii care ne despart de acele momente. În realitate, chiar dacă sunt probabil și destule detalii încă necunoscute, imaginea de ansamblu asupra factorilor cheie care au determinat căderea regimului Ceaușescu nu este chiar o nebuloasă. Concluzia unui documentar difuzat de canalul Arte în februarie 2004, Echec et mat - La revolution roumaine (disponibil pe YouTube pentru cei interesați) este aceea că "revoluția română a fost o lovitură de palat în combinație cu o revoltă populară semi-spontană". Bazat pe mărturiile, adesea șocante, ale unor responsabili politici și militari români și maghiari și ale unor membri ai serviciile secrete americane și franceze, documentarul realizat de Susanne Brandstatter, relativ puțin cunoscut la noi, susține teza că fără intervențiile unor servicii secrete din Occident dar și a KGB-ului în cuplaj cu defectarea structurilor de forță de la București, din Securitate și din armată, regimul Ceaușescu nu s-ar fi prăbușit.

Spunînd asta nu înseamnă nicidecum că trebuie să minimalizăm în vreun fel sacrificiile, jertfele, celor care au fost răniți sau care și-au dat viața atunci ci doar să consemnăm o realitate istorică: nici un regim dictatorial nu cade doar din cauza unor proteste de stradă, oricît de ample ar fi acestea, ci doar atunci cînd este părăsit de structurile de forță din stat. Am văzut asta cu ani în urmă în Iran și relativ recent în Venezuela. Deși au fost proteste uriașe, cu milioane de participanți, forțele de represiune rămase loiale puterii, în speță regimului teocratic islamic de la Teheran sau regimului Maduro de la Caracas (sprijinit și de trupele de securitate din Cuba care au ținut permanent sub supraveghere ofițerii superiori din armată) au rezistat acestor presiuni și au înăbușit prin violență revoltele. Chiar în condițiile în care, în Venezuela, opoziția s-a bucurat de un larg sprijin din exterior.

Un articol din 2015 sub semnătura lui Aviezer Tucker apărut în The American Interest, Why We Need Totalitarianism, oferă una dintre cele mai pertinente analize care explică de ce pe fondul condițiilor externe favorabile, e vorba de înțelegerile convenite între Ronald Reagan și George Bush, pe de o parte, și Mihail Gorbaciov, pe de alta, elitele din fostele state comuniste au defectat provocînd prăbușirea unor lideri ca Honecker, Jivkov sau Ceaușescu. Spre deosebire de clasa conducătoare din perioada revoluționară de început elita din stadiile finale ale regimurilor comuniste din Europa de Est nu mai împărtășea nici un fel de convingeri ideologice reale. Dorea să-și mențină privilegiile, chiar și atunci cînd unii dintre reprezentanții săi nu se mai aflau în grațiile conducerii de partid, dorea drepturi transferabile, cum ar fi cele de proprietate, pentru a-și asigura propriul viitor și pentru a transmite ceea ce au acumulat familiilor.

Este exact situația actuală din China, unde regimul și-a însușit bine lecțiile după prăbușirea regimurilor comuniste din fostul spațiul sovietic. Deși formal cultivă la nivel oficial ideologia comunistă elita regimului de la Beijing, pe diferite ei eșaloane, a acumulat averi consistente.

O analiză din 2014 din The Economist releva faptul că cei mai bogați 50 de membri din Adunărea Națională a Poporului de la Beijing aveau o avere cumulată de aproape $95 miliarde, de 60 de ori mai mult decît aveau, cumulat, cei mai bogați 50 de membri din Congresul Statelor Unite. Singura condiție obligatorie fiind loialitatea față de Partidul Comunist. Este adevărat, au mai existat victime în bătălia pentru putere la vîrf, mai ales de cînd Xi Jinping a ajuns la putere, dar în ansamblu cei din această elită se bucură de beneficii majore, motiv pentru care sunt fundamental interesați în stabilitatea regimului, infirmînd teza care a circulat multă în vreme în Occident, aceea că o nouă și prosperă clasă de mijloc chineză va presa pentru a obține și drepturi politice.

Tot Aviezer Tucker explică de ce așteptările celor credeau că ar fi fost posibile alte evoluții la noi în perioada post-comunistă erau total nerealiste. "Elita post-totalitară nu a fost interesată de putere ca scop în sine, ci mai degrabă ca mijloc de acumulare a bogăției, a drepturilor de proprietate și a securității personale. Această elită și-a transmutat puterea politică în bogăție economică prin privatizarea fostului stat totalitar". Este exact ceea ce s-a întîmplat cu precădere în anii '90 cînd oameni din eșaloanele inferioare ale fostului partid comunist alături de alții din serviciile secrete și-au exploatat influența și rețeaua de relații, pentru a obține beneficii economice personale semnificative.

Dar dincolo de asta, acest sfîrșit de an ne pune într-o situație paradoxală. Tipul de societate de care au dorit să scape în 1989 țările din Europa de Est devine tot mai atractiv în Vest, mai ales peste Ocean. Cu precădere printre tineri, printre care socialismul este din ce în ce mai popular. Iar în zona radicală, așa numita "woke", vedem chiar abordări extreme. Grupări ca Antifa sau Black Lives Matter, ultima declarat neo-marxistă, pentru care se îngenunchează înainte de fiecare meci din campionatul de fotbal englez, susțin abolirea proprietății private și militează împotriva "familiei nucleare" (familia compusă din tată, mamă și copii).

De altfel, cuvintele mamă și tată au fost excluse în unele țări occidentale din documentele oficiale fiind înlocuite cu Părintele 1 și Părintele 2. Recent, cel mai important jurnal de medicină american, New England Journal of Medicine, pleda în favoarea renunțării la specificarea sexului pe certificatul de naștere al copiilor. Iar cine are curiozitatea să facă o cercetare pe Internet va descoperi că, de pildă în Marea Britanie, Canada sau Statele Unite, sunt vehiculate peste 60 de "identități de gen", inventate în cadrul așa numitelor "studii de gen", una dintre pseudodisciplinele de sorginte neo-marxistă predate în școlile și universitățile occidentale, care au fost inițial interzise prin lege în România dar care au reprimit recent undă verde prin decizia CCR.

Pentru că nici în școală și nici în spațiul public, în mass media, nu s-a făcut nici un fel de discuție care să analizeze în mod serios mecanismele de propagandă și control din perioada regimului comunist o bună parte din tînăra generație de la noi nu are cum să realizeze că ceea ce se întîmplă acum în Occident, de la favorizarea "diversității" în dauna competenței, pînă la reinterpretarea libertății de expresie pentru bloca sau pedepsi punctele de vedere care se abat de la preceptele stîngii radicale nu este prea diferit de practicile, normele și politicile interne utilizate în perioada comunistă. Ba uneori, ca atunci cînd oficialitățile școlare din San Diego au dispus că pentru a lupta împotriva rasismului trebuie desființate notele și temele obligatorii, le depășesc cu brio prin absurdul lor.

Sunt abordări în cazul cărora vedem primatul ideologiei în dauna raționalului și a bunului simț. De care nu este deloc străină nici Uniunea Europeană. Mai toate marile inițiative ale Bruxelles-ului au puternice accente ideologice. De pildă agendele strategice digitale, Agenda Lisabona din anul 2000 și cea care i-a urmat, Agenda 2020, lansată în 2010, care au amestecat obiective economice cu unele sociale cu o puternică amprentă ideologică, s-au dovedit niște eșecuri monumentale.

Departe de a deveni așa cum se enunța inițial, "cea mai avansată societate informațională de pe glob", Europa a a căzut pe locul trei ca relevanță, după Statele Unite și China. Nu s-a învățat, bineînțeles, nimic de aici. Proiectul "Green Deal", riscă să aibă aceeași soartă cu efecte negative importante asupra economiei vechiului continent, într-un moment de acerbă competiție geopolitică. Astfel de abordări în care ideologia a avut întîietate s-au dovedit fatale acum 30 de ani pentru fosta Uniune Sovietică. Iar în lipsa unei treziri la realitate în Occident istoria ar putea să se repete.

Comentarii


© 2021 NEWS INTERNATIONAL S.A.