Asemenea speranțe trădează o lipsă de încredere în democrație. Victoria se obține la urne. Pentru a învinge PSD, opoziția trebuie să câștige o parte din votanții acestuia și să-și mobilizeze propriul electorat. Mobilizarea civică dintre scrutine îl poate intimida pe Dragnea, poate întârzia acte precum cel din marțea neagră, dar nu poate împiedica PSD să voteze legi și să guverneze cum dorește timp de patru ani. Emoția populară și revolta trebuie să se traducă în voturi, așa cum s-a întâmplat la alegerile prezidențiale din 2014.
E esențial deci să fie captați și oameni care votează liber cu PSD, căci nu tot electoratul PSD este captiv, încolonat sau interesat. PSD e votat de mulți oameni care, prin vârstă, rezidență sau situație economică, se simt excluși de la dezvoltarea României; îi atinge însă discursul identitar, social și religios, pe care milionarii PSD cu proprietăți în Brazilia și Madagascar și moravuri ușoare îl declamă cinic.
A ignora sau a batjocori acest electorat, căruia în lipsa perspectivelor i-a rămas doar replierea identitară, e o strategie perdantă. Cum, necum, PSD reușește să combine discursul conservator (care ar trebui să fie al dreptei) cu cel socialist, să fie și partid de sistem, și partid populist, de extremă dreaptă și stângă totodată, practicând un discurs împotriva elitelor intelectuale, împotriva instituțiilor statului și împotriva Occidentului. În plus, PSD reușește să fie atractiv și pentru segmente din stânga marxistă, sexo-marxistă sau ecologistă (dovadă stau deputatul ex-USR, Adrian Dohotaru, liderul gay Vlad Levente Viski, sau ecologistul Remus Cernea, fost deputat PSD).
E rolul opoziției (existente sau viitoare) să vorbească oamenilor seduși de falsul conservatorism și de falsa solidaritate socială clamate de gruparea de pradă PSD. Dacă ar adăuga discursului său tușe patriotice și conservatoare, dar și social-creștine, opoziția ar putea să atragă votanți PSD. Firește, acesta e doar un ingredient suplimentar într-o rețetă extrem de complexă.
PSD poate fi învins ca în 1996, 2004, 2008, 2009, 2014. Pentru asta, e nevoie de acțiune politică în sens clasic, iar acțiunea trece prin gândire și discurs – care în acest moment lipsesc opoziției.
