Mai rar, uităm de lingurița din ceai și dăm cu ea în ochi atunci când ridicăm cana. Cam în modul acesta orbesc decidenții europeni și americani când este vorba de politica față de Rusia. Mai rău de opozanții regimului lui Putin – aceștia sunt împușcați, aruncați de la înălțime, sau otrăviți, cum a fost cazul recent al politicianului și activistului anti-corupție Alexei Navalnîi, care a stat două săptămâni în comă.
Arestarea oligarhului Mihail Hodorkovski, CEO Yukos și cel mai bogat rus, în 2003, a pus bazele noului sistem de relație între putere și opoziție – dacă până atunci oligarhii erau independenți, puteau chiar să dicteze și să manipuleze instituțiile statului, asigurând, prin această opoziție, un anumit grad de democratizare, după aceasta lucrurile s-au schimbat drastic. Oamenii de afaceri nu mai erau independenți de stat și orice persoană poate fi trimisă la închisoare într-un dosar fabricat.
În Rusia nu există nici o companie importantă care ar fi independentă de Kremlin. La fel, în asemenea condiții, este imposibilă existența actorilor de forță individuali. În general, monopolul asupra violenței o deține statul, iar în Rusia aceasta este dată uneori în leasing organizațiilor private pentru a absolvi oficialii de responsabilitate. Însă este irelevant faptul dacă Navalnîi a fost otrăvit de către agenții Direcției Principale de Informației (GRU), precum Serghei și Iulia Skripal, sau de către ofițerii armatei private Wagner, aparținând lui Evghenii Prigojin, apropiatul lui Putin.
Sunt certe trei lucruri. Unu – utilizarea neurotoxinei ”Noviciok”, din grupul inhibatorilor de colinesterază, necesită o pregătire specializată și nu orice chimist ar fi stare să o facă fără a-și pune viața în pericol. Doi – ponderea politică a lui Alexei Navalnîi înseamnă că atentatul nu s-a produs fără consimțământul personal al președintelui rus. Trei – absența investigațiilor, cercetările formale, punerea sub acuzație în cazul cel mai bun al executorilor, și nu a comanditarilor, indică elocvent complicitatea statului rus în ce privește atentatele respective.
Evident, și până la venirea la putere a ex-KGB-istului Vladimir Putin, în debandada unei tranziții economice și politice interminabile, au fost asasinați jurnaliști și politicieni, cazuri notorii fiind cele legate de Dmitrii Holodov, corespondentul ”Moscovskii Komsomoleț” (1994), Vladislav Listev, Directorul General al postului de televiziune ORT (1995), Galina Starovoitova, deputatul Dumei de Stat (1998).
Însă doar cu instalarea lui Putin la Kremlin, puterea și coercitarea prin forță au început să atingă turații maxime, fiind asasinate mai multe persoane opozante, printre care Iurii Șecocihin, ”Novaia Gazeta” (2003), Paul Hlebnikov, ”Forbes”-ul rusesc (2004), Alexandr Litvinenco, ex-agent KGB (2006), Serghei Magnițchi, jurist (2009), Ana Politcovscaia, ”Novaia Gazeta” (2006), Natalia Estemirova, ”Centrul Memorial de Apărare a Drepturilor Omului” (2009), Boris Nemțov, politician de opoziție (2015) și mulți alții, sute și mii de cazuri de asasinate, tentative de asasinat, intimidări și bătăi, încarcerări ilegale și tortură.
Prin ultima tentativă de asasinare, cea a lui Alexei Navalnîi, Rusia este pe calea de a instituționaliza teroarea împotriva oponenților politici, activiștilor din societatea civilă, jurnaliștilor independenți, oamenilor de afaceri care nu vor să colaboreze cu puterea, studenților care riscă să-și posteze opiniile proprii pe rețelele sociale.
Care a fost, însă, până în prezent, răspunsul Occidentului? Că de România nu ne putem lega mari speranțe: fie coruptibili prin scheme financiare dubioase, gen Plahotniuc and Co. și influențabili prin Sputnik, fie marcați de o incompetență crasă în care domină sentimentele de suspiciune față de Moscova și nimic mai mult.
Avem alte așteptări din partea Berlinului și Parisului: blocarea definitivă a gazoductului rus Nord Stream 2, extinderea listei de sancțiuni în urma cazului Navalnîi, monitorizarea intruzivă a situației cu privire la încălcarea drepturilor omului, blocarea propagandei rusești prin închiderea RT și Sputnik, dar în primul rând elaborarea unei politici UE comune față de Kremlin, care să nu admită interese speciale italienești și grecești sau cazuri profund scandaloase, precum Schroeder și Gazprom-ul.
Nu în ultimul rând, cunoașterea bună a inamicului, iar Rusia lui Putin este un inamic al civilizației europene, presupune și însușirea limbii ruse, înțelegerea culturii și mentalității rușilor, cultivarea contactelor cu opoziția rusă și susținerea societății civile.
Fără un set larg de competențe, de la cele politice, de securitate, până la cele culturale, vom bea cu lingurița în cană, ne vom mira că ne doare ochiul și vom spera că ceaiul nu este alterat cu vreo substanță toxică.
