Când e soare, oamenii fără adăpost sunt mai colorați. Ca un geam nespălat cu anii după care se ghicesc lucruri din interiorul casei. Dar pe sticlă, în exterior, sunt straturi de jeg depuse în luni de hălăduire fără țintă prin canale, subsoluri, nișe în pereți, oriunde e un pic de căldură.
Când norii apasă orașul, oamenii fără adăpost par niște fantome greoaie, niște arătări zombificate care cară după ele tot soiul de traiste soioase umplute cu boarfe la fel de mizerabile.
Când nu plouă, îi vezi, cu bagajele alături, pe câte o bancă pe Aviatorilor. Sau pe Magheru. În plin centru. În jurul lor, mobilierul urban se adaptează: băncile se scorojesc, coșurile de gunoi sunt ruginite, strâmbe, pline, murdare. Asfaltul, de la anotimp la anotimp, se umple de gropi și petice, de denivelări, de crăpături. Spațiile verzi par abandonate, pline de bălării, niște gropi de gunoi improvizate.
Orașul suferă ca un om fără adăpost: nu mai are nimeni grijă de el, nu-l mai întreabă nimeni de sănătate. Înecați cu toții într-o depresie de smoală, gonim când putem înspre o destinație sau alta din oraș sau intrăm în comă în coloanele din trafic ori în mulțimile inerte de la metrou. Nu mergem niciodată la pas, nu ne zgâim niciodată la acest oraș și la oamenii lui.
Ar fi, oricum, un experiment prea dureros: îi știm foarte bine și pe cerșetori, cunoaștem prea bine și cât de aproximativă a ajuns infrastructura acestui oraș.
Final.
