Reproducem, mai jos, un pasaj relevat, referitor la Revoluție, din interviul oferit, în mai 2018, publicației noastre, de către Horia-Roman Patapievici.

„Știți cum arătau oamenii cu care am fost în celulă în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989? V-ați fi îndrăgostit de poporul căruia îi aparțin acești oameni.

Erau de toate vârstele, de la băieți disco, de 16-17 ani, care purtau, ca Michael Jackson, pantaloni strâmți, mai scurți, și șosete albe, până la oameni de 80 de ani.

Toți, cu o singură excepție, pe care n-am să o menționez, s-au comportat admirabil, cu demnitate, cu grație, cu bărbăție.

Și când au început bătăile, anchetele, veneau striviți. Eram câte trei în pat. Eu stăteam în pat cu un tânăr student de la Electronică și cu cineva din județul Ilfov, care era țăran, cred, un țăran tânăr.

Imediat am fraternizat, drept, viril, fără dulcegării, fără lamentații, fără să ne plângem de milă. Doamnă, distingeți un om de calitate de unul care nu e de calitate, după raportul cu sentimentalismul.

Omul lipsit de calitate cade pe jos, se adoră, își plânge de milă. N-a existat nimic din toate astea. Totul a fost curat, riguros și plin de demnitate.

Tânărul de care v-am spus că era un țăran din Ilfov a avut ghinionul să fie chemat la interogatoriu. Eu și cu studentul am scăpat. A venit zdrobit, îl bătuseră la picioare, peste ficat, peste rinichi. Gemea încetișor. Nu striga, nu se văita.

Gemea demn, cu voce stinsă. Au bătut la el, cum se spune, ca la fasole. L-au zdrobit. Era acolo un maior de Miliție, cel care a declanșat chemările la interogatoriu. Interogatoriul, de fapt, consta în bătaie. De asta te chemau, ca să te bată.

Oricum nu aveau ce să afle de la noi. Ce? Că am strigat «Jos, Ceaușescu!»?  Nu, scopul lor era bătaia, tortura, umilirea.

Același maior a venit, după câteva ore, să ne spună că vom fi eliberați și dacă sunt răniți, să spunem, ca să poată primi primul ajutor.

Între noi era unul cu plagă deschisă la picior, nu s-a uitat nimeni la el. După ce a venit maiorul a doua oară, a fost imediat luat și îngrijit.

Cu unul care avea ceva oribil la ochi la fel s-a întâmplat. După ce s-au petrecut toate astea, un preot care era printre noi s-a ridicat —până atunci fusese ca noi, exact ca noi toți— și a început să spună Tatăl nostru, apoi Crezul, apoi minunatele cuvinte «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, [...] ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât serafimii», pe care parcă le-am auzit atunci prima oară, atât de mult mi-au aprins inima.

A fost un moment incredibil, de grație. Totul a fost perfect. Demnitatea. Înălțimea. Și vocile acelea bărbătești, nesigure, dar neclătinate, care când rosteau răspicat, când bâjbâiau rugăciunile... Așa ceva nu se poate uita.

Nu te puteai decât îndrăgosti de acest popor. După aceea, ni s-a dat drumul din celulă și am fost îndrumați spre o curte interioară, unde ne-am încolonat în fața unei mese lungi, ca să ne luăm înapoi cureaua, șireturile, ceasurile, buletinele, verighetele, care ne fuseseră luate la arestare. Cred că nu s-a furat nimic.

Și deodată a început prima dezbatere politică în libertate. Nu știu cum s-a aprins. Dar îmi amintesc ce se spunea. Toți, dar absolut toți cei care ridicau glasul să vorbească, spuneau că Armata trebuie să preia cât mai repede puterea, ca să facă ordine.

Eu am rămas cu gura căscată. Eram tulburat. «Cum adică Armata?», întrebam în stânga și-n dreapta. «Păi, nu Armata tocmai a tras în noi?! Ce știe să facă Armata altceva decât să ne ia la bătaie și să tragă cu arma?

E o aberație. Dimpotrivă, trebuie să scăpăm de Armată: și de pe stradă și de peste tot», le spuneam. Dar nu mă asculta nimeni.

Numai consensul se ridica deasupra și se auzea. Iar consensul era cu Armata. Eram în minoritate. Prima mea experiență politică în libertate a fost faptul de a fi în minoritate. Toată lumea voia un regim de mână forte ca să introducă ordinea.

Și le spuneam: «Din ordinea asta nenorocită abia am ieșit. Trebuie, dimpotrivă, o dezorganizare totală a ordinii vechi!

Trebuie să dezorganizăm organizarea!» Eram privit ca cineva care nu știe ce spune. Cum ziceam, poporul român este imprevizibil: trece de la grația supremă la servitutea voluntară în câteva ore“.