Ce număr de urgență formai ca să chemi Salvarea pe timpul comunismului? 112 a apărut abia în anul 2004

Înainte de primul număr de urgență, în România a apărut prima Salvare. Mai precis, în 28 iulie 1906, pe străzile Bucureştiului, deci acum 120 de ani.

Era vorba de o trăsură cu cai şi un echipaj format din sergenţi de oraş, medicii interni şi sanitari.

Cei din urmă erau instruiţi chiar de medicul legist dr. Nicolae Minovici, cel care întemeiase în acelaşi an Societatea de Salvare sub deviza „Totdeauna şi tuturor, gata pentru ajutor”.

Salvarea, înființată în România în 1906

Istoria numărului de urgență în România este strâns legată de povestea apariției și dezvoltării serviciului de salvare.

România devenea, în acel 1906, doar al treilea stat din Europa cu serviciu de ambulanţă, după Olanda şi Austria.

În anul 1884 la Viena se înființase prima staţie de salvare, în urma catastrofei provocate de izbucnirea unui mare incendiu în clădirea Teatrului Ring. 

Prima ambulanţă care a circulat în Bucureşti a fost donată chiar de staţia de salvare din Viena.

Citește și: USR propune modificarea Codului Rutier pentru culoar de salvare și acces rapid al vehiculelor de urgență

În 1907, dr. Nicolae Minovici a început pregătirea practică în salvare a studenţilor din anii terminali ai Facultăţii de Medicină, astfel că, în 1908, echipajul ambulanţei era format din medici interni şi sanitari. 

Începând din 1907, Salvarea funcţionează regulat, pentru ca în 1912, au fost aduse în Bucureşti, de la Paris, primele ambulanţe de tip auto. 

Primul adăpost al ambulanţelor-trăsuri a fost în grajdurile Prefecturii Poliţiei, iar al doilea la Cazarma „Guarzilor comunali”. 

Echipajul de salvare purta insignă şi sapcă, ambele preţuite la fel ca şi distincţiile. Serviciul nu funcţiona între orele 1 şi 6 dimineaţa.

În anul 1914  Salvarea a fost pentru prima oară solicitată de Guvern, pentru că România urma să intre în război.

S-a mărit astfel capacitatea de lucru a Ambulanței şi s-au organizat platforme de tramvai pentru transportul victimelor războiului.

După cei doi ani de exil în Iași, când activitatea doctorului Minovici și a echipei sale a salvat sute și mii de răniți de pe front, la 1 iulie 1918 Salvarea a revenit la Bucureşti.

Numărul de la Salvare, gratuit începând cu 1927

În Bucureşti, în perioada 1916-1918 au rămas doar ambulanţele trase de cai, sub conducerea dr. Mina Minovici, fratele lui Nicolae, care primise ordin să rămână în Capitală, pe lângă Crucea Roşie şi Institutul Medico-Legal.

Până la finalul războiului s-au înregistrat, în Bucureşti şi Iaşi, nu mai puțin de 148.798 de intervenţii ale ambulanţelor, potrivit rador.ro.

După Primul Război Mondial a început, însă, o perioadă dificilă, din motive financiare şi de uzură, iar Serviciul de ambulanţă a fost în pericol să fie chiar desfiinţat. 

Dar, din 1921 a început colaborarea cu Ministerul de Război, care decide să detaşeze la Salvare 62 de studenţi din ultimii ani ai Facultăţii de Medicină.

Citește și: Raed Arafat cere pregătirea românilor pentru atacuri cu drone: „Trebuie să discutăm deschis despre riscuri”

Apoi din 1924, Direcţia Generală a Poştelor aprobă gratuitatea convorbirilor telefonice către Salvare şi un an mai târziu, începe colaborarea şi cu ACRR-ul (Automobil Clubul Regal Român). 

Din 1926, Societatea de Salvare acordă sprijin tehnico-organizatoric pentru înfiinţarea Salvării de la Craiova şi apoi şi a celei din Sofia. 

În anul 1931, profesorul Nicolae Minovici a teoretizat, pentru prima dată în lume, ”împingerea actului medical calificat la locul accidentului”.

Trei ani mai târziu, în localul Salvării se înfiinţează Spitalul cu serviciu permanent de urgenţă din România, al doilea din Europa după cel din Moscova. 

Apare astfel, în anul 1934, primul sistem integrat de asistenţă medicală de Urgenţă: Salvarea şi Spitalul de Urgenţă. 

În 1948, guvernul comunist naţionalizează Salvarea, care îşi opreşte activitatea pentru câteva luni, după care este redeschisă sub denumirea de Staţia de Salvare Bucureşti.

După decembrie 1989 și prăbușirea regimului comunist, s-a înfiinţat, în 1992, în cadrul Serviciului de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti, prima şcoală de Ambulanţieri şi Operatori Registratori de Urgenţă din România. 

Citește și: Românii ar putea primi mesaje RO-ALERT prin noi mijloace. Ce spune Raed Arafat

În 1995, au apărut Serviciile Judeţene de Ambulanţă şi Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti, aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii Publice, prin Direcţiile Judeţene de Sănătate Publică. 

În 1995, Salvarea devine Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti (SAMB) şi în 2009 ia naştere Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov (SABIF), prin unirea SAMB cu Serviciul de Ambulanţă Ilfov şi cu Staţia Centrală de Salvare şi Transport Aerian.

Ajungem astfel și la odiseea numărului de urgență la care se putea apela Salvarea. 

Înainte de a exista numărul unic pentru a suna la salvare, bucureștenii care aveau o urgență medicală trebuiau să treacă printr-un proces destul de complicat. În plus, până în 1927, apelarea numărului nu era gratuită

La începuturile serviciilor medicale, în perioada interbelică, apelul oamenilor nu ajunge direct la cadrele medicale, ci era preluat mai întâi de comisariatele locale de poliție.

De acolo, funcționarii anunțau telefonic Poliția centrală, unde își desfășura activitatea primul sediu al ambulanței.

O schimbare majoră în eficientizarea sistemului medical de urgență s-a produs în anul 1908.

Citește și: Povestea primarului din București care s-a spânzurat de 12 ori. Motivul pentru care a sfidat moartea

Muzeul Municipiului București menționează pe pagina de Facebook că, în acel moment, Societatea de Salvare s-a mutat într-un sediu nou situat pe Splaiul Dâmboviței.

Spațiul care a fost pus la dispoziție de Theodora Cazavillan, soția fondatorului ziarului „Universul”, Luigi Cazavillan.

Astfel, această relocare a permis dotarea serviciului cu propriile linii telefonice directe, eliminând intermediarii și reducând semnificativ timpul de răspuns.

Accesul bucureștenilor la serviciul de urgență a fost simplificat considerabil începând cu anul 1927, moment în care apelurile către Salvare au devenit complet gratuite.

Odată cu extinderea și modernizarea rețelei telefonice din București, numele de contact ale dispeceratului s-au schimbat treptat.

Astfel, în anul 1934, serviciul putea fi apelat la numărul 3.72.20, iar între anii 1937 și 1942, numărul oficial de urgență a devenit 4.33.33.

Odată cu instaurarea comunismului, în anii 50, numărul la care puteai chema Salvarea a devenit 06, fostul număr al ambasadei sovietice, pentru ca în anii 70 el să se schimbe în 061.

Acesta a rezistat până în 1990, când a devenit 961 ce a rămas neschimbat până în 2004-2005.

Pe 15 iunie 2004 a fost introdus - prima oară în București - numărul unic european pentru situații de urgență 112, în vigoare și astăzi. Extinderea lui la nivel național a avut loc pe parcursul anului 2005.

La ora actuală persoanele care se confruntă cu o problema critică urgență, precum omor, atac armat, furturi, tulburarea gravă a liniștii publice, accident de circulație soldat cu victime, explozii, electrocutări, căderi de la înălțime, surpări de teren, accident grav la metrou, accident de aviație sau feroviar, probleme medicale grave, incendii sau inundații, pot apela gratuit numărul de telefon 112